Acţiune în constatare. Sentința nr. 119/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 119/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 171/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 171
Ședința publică din 07 octombrie 2015
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: Prof.univ.dr. L. B.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâta E. R. UNITĂ CU R. GRECO-CATOLICĂ DE LUGOJ împotriva sentinței civile nr. 119/04.02.2015 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamantele E. O. A CARANSEBEȘULUI și P. O. R. BĂUȚARUL SUPERIOR, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 28.10.2015, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 119/04 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj și a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul Superior în contradictoriu cu pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj.
În consecință, instanța a dispus stabilirea dreptului de proprietate pe seama Parohiei O. R. Băuțarul Superior asupra lăcașului de cult din . CF nr._ Băuțarul de Sus (CF vechi nr. 29 Băuțarul de Sus, nr. top 86), reprezentând construcția bisericii foste greco-catolice din . Băuțar, împreună cu terenul intravilan aferent acestui lăcaș de cult în suprafață de 2510 mp și a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel obținut de reclamanta P. O. R. Băuțarul Superior.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin acțiunea civilă înregistrată la data de 13.10.2014, reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul de Sus au chemat în judecată pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică Lugoj, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună stabilirea dreptului de proprietate pe seama Parohiei O. R. Băuțarul de Sus asupra lăcașului de cult din ., . CF nr._ Băuțarul de Sus (CF vechi nr. 29 Băuțarul de Sus, nr. top 86), reprezentând construcția bisericii foste greco-catolice din ., . terenul intravilan aferent acestui lăcaș de cult în suprafață de 2510 mp; să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate.
În motivare, au arătat că, deși din anul 1990 în cartea funciară este înscris direptul de proprietate asupra bisericii din Băuțar pe seama fondului parohial unit, prin această acțiune s-a urmărit eludarea prevederilor legale care sunt stipulate în legile speciale de restituire a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, simpla înscriere în cartea funciară neputând să înlocuiască dispozițiile imperative ale legilor speciale în materie. Corespunde realității că prin art. 37 al. Decretului nr. 177/1948 statul a dispus abuziv desființarea cultului greco-catolic și trecerea lăcașurilor de cult pe seama cultului ortodox, recunoscut de lege și că prin Decretul Lege nr. 9/1989 a fost recunoscut cultul greco-catolic,însă prin Decretul Lege nr. 126/1990, ca lege specială, unică în materie, s-a stabilit că situația lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut bisericii unite cu R. va fi clarificată ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Au menționat că, actualmente, potrivit adresei nr. 2067/15.10.2012 emisă de Primăria comunei Băuțar, în localitatea Băuțarul de Sus nu există nici un credincios de confesiune greco-catolic, însă există 553 de persoane declarate ortodoxe, iar potrivit Decretului Lege nr. 126/1990, cu modificările și completările ulterioare, diferendele dintre cele două biserici se soluționează în conformitate cu prevederile speciale, respectiv, ținând seama de dorința credincioșilor. Prin tabelul anexat, reclamantele înțeleg să probeze dorința credincioșilor care sunt ortodocși, foști greco-catolici, urmași ai celor care au construit biserica și care nu mai doresc să revină la greco-catolicism. Mai mult, în . două biserici greco-catolice noi (în localitățile Bucova și Băuțar) constituite cu sprijin de la Secretariatul de Stat pentru Culte cu suma de 410.000 lei, conform adresei nr. C1442/12.11.2012. Astfel, prin evacuarea reclamantelor, toate lăcașurile de cult din . greco-catolice, în detrimentul dorinței majorității credincioșilor ortodocși, aceștia urmând să rămână fără biserică.
Un alt aspect, au mai arătat, este constituit și de faptul că din anul 1965, potrivit chitanțelor depuse la dosar, comunitatea ortodoxă a investit 434.153 lei din fondurile proprii pentru a finaliza construcția bisericii și pentru a nu o lăsa în ruină. Aceste fonduri au fost asigurate de ortodocșii care astăzi, sub semnătură și date de identificare, își exprimă dorința ca biserica să rămână în proprietatea parohiei ortodoxe, ai cărui aparținători sunt.
În drept au invocat dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1998, art. 887, art. 888 Cod civil.
În faza de regularizare, reclamantele au precizat numele corect al reclamantei ca fiind P. O. R. Băuțarul Superior și nu Băuțarul de Sus, cum din eroare a fost trecut în cererea de chemare în judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând, pe cale de excepție, anularea acțiunii ca netimbrată; pe cale de excepție, respingerea acțiunii pentru lipsă calitate procesuală activă a reclamantelor, ca prematur introdusă și ca inadmisibilă; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nedovedită, nelegală și netemeinică.
Referitor la excepția netimbrării a învederat că, în condițiile neîndeplinirii de către reclamante a procedurii prealabile prevăzute de art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, acțiunea de față este una de drept comun întemeiată doar pe dispozițiile art. 887 – 888 Cod civil, timbrabilă la valoarea imobilului în litigiu.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, a arătat că reclamantele își întemeiază pretențiile, pe de o parte, pe acte normative abrogate la data prezentei, respectiv art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 și, pe de altă parte, pe simplul fapt al posesiei, fără să prezinte nici un act juridic sau să dovedească un fapt juridic care le-ar îndreptăți să dobândească dreptul real de proprietate asupra bisericii.
Cu privire la excepția prematurității, a învederat că, deși reclamantele își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, până la data prezentei nu au convocat pârâta la dialogul interconfesional care să aibă drept obiect cererea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra bisericii greco-catolice. Cu privire la excepția inadmisibilității, a arătat că temeiurile de drept invocate de reclamante în motivarea acțiunii lor, respectiv art. 887 – 888 Cod civil, nu pot înlocui existența unui titlu de proprietate care, împreună cu posesia exercitată de acestea, să le îndreptățească la dobândirea dreptului de proprietate asupra bisericii.
La termenul de judecată din data de 04.02.2015, instanța a respins excepțiile netimbrării, a lipsei calității procesuale active și, respectiv, a prematurității acțiunii. Pe fond, din analiza materialului probator, instanța a reținut următoarele:
P. O. Băuțar este o parohie ortodoxă cu tradiție din secolul XXVII și care, la apariția abuzivă a uniației în anul 1700 a cunoscut o mutație confesională forțată, asemenea multor comunități din imperiu.
În anul 1948, prin Decretul nr. 177/1948, cultul greco-catolic a fost trecut în ilegalitate, iar bisericile au fost predate ortodocșilor.
În anul 1990, cultul greco-catolic a fost recunoscut de către Stat și a solicitat proprietățile.
În prezent, în . două biserici greco-catolice noi (în localitățile Bucova și Băuțar), construite cu sprijin de la Secretariatul de Stat pentru culte cu suma de 410.000 lei, conform adresei nr. C1442/12.11.2012.
Referitor la biserica ce face obiectul prezentului dosar instanța a constatat că, din anul 1965, potrivit chitanțelor depuse la dosar, comunitatea ortodoxă a investit 434.153 lei din fondurile proprii pentru a finaliza construcția bisericii și pentru a nu o lăsa în ruină. Aceste fonduri au fost asigurate de ortodocșii care, în prezent, sub semnătură și date de identificare își exprimă dorința ca biserica să rămână în proprietatea parohiei ortodoxe, ai cărui aparținători sunt.
Actualmente, potrivit adresei nr. 2067/15.10.2012 emisă de Primăria comunei Băuțar, în localitatea Băuțarul de Sus nu există nici un credincios de confesiune greco-catolic, însă există 553 de persoane declarate ortodoxe, din care 450 au semnat tabelul de la filele 116-125 dosar.
A mai reținut instanța că legiuitorul a reglementat în mod distinct situația juridică a lăcașurilor de cult și caselor parohiale care au aparținut Bisericii Greco-Catolice și au fost preluate de Biserica O. R., reglementând prin art. 3 alin. 1 al Decretului-lege nr. 126/1990 o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă formată de către reprezentanți clericali ai celor două culte religioase care va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Dacă comisia nu ajunge la nici un rezultat, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun. Cât privește casele parohiale și lăcașele de cult, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, criteriu de care trebuie să țină seama atât comisia mixtă cât și instanța de judecată.
Raționamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor pornește de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. În Băuțarul Superior nu mai există nici un credincios greco-catolic, iar credincioșii ortodocși și-au exprimat dorința de a-și păstra credința și, implicit, de a folosi în continuare acest lăcaș de cult.
Din interpretarea normelor menționate instanța a reținut obligația sa de a analiza în fond cererea în condițiile în care comisia s-a întrunit la 26.11.2012 și, prin procesul verbal din acea dată, s-a consemnat că parohia ortodoxă nu este de acord cu retrocedarea bisericii către Biserica Greco-Catolică, având în vedere dorința credincioșilor.
A mai avut în vedere prima instanță că, analizând constituționalitatea art. 3 din Decretul nr. 126/1990 cu referire la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașelor de cult, Curtea Constituțională a reținut că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 – ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri – rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiuni majorității enoriașilor” și că în condițiile în care „în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității pentru determinarea destinației lăcașelor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe (deciziile nr. 23/1993 și nr. 49/1995).
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica R. Unită cu R. (Greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri reprezentate de dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare.
Pe de altă parte, a observat instanța, pârâta nu se poate prevala nici de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.
Astfel, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 4. din Protocol nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalității preluării bunului de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație.
Pentru aceste argumente, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj.
Față de situația de fapt și de drept expusă, ținând cont de dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, instanța a dispus conform celor mai sus-arătate.
Împotriva sentinței a declarat apel în termen pârâtata E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj care a solicitat schimbarea în tot a acesteia cu consecința respingerii acțiunii în constatare promovată de reclamante, pe cale de excepție, pentru lipsa calității procesuale active a acestora, ca prematur introdusă și ca inadmisibilă, iar pe fond, ca nedovedită, nelegală și netemeinică, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a învederat că, deși comunitatea ortodoxă din Băuțarul Superior este cu mult mai numeroasă decât cea greco-catolică, această stare de fapt nu este suficientă pentru a invalida titlul tabular de proprietate al pârâtei și, în același timp, pentru a crea un titlu de proprietate valid în favoarea reclamantei P. O. R. Băuțarul Superior asupra bisericii cultului greco-catolic, dispozițiile Decretului-Lege nr.126/1990 pe care tribunalul și-a întemeiat hotărârea făcând trimitere expresă la normele dreptului comun; or, așa cum a arătat în primă instanță, simpla posesie și numărul superior de credincioși nu sunt în măsură de a legitima calitatea procesuală activă a reclamantelor ori o acțiune în constatare admisibilă și nici de a le conferi un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceste apărări nefiind reținute de tribunalul care a pronunțat în mod nelegal o hotărâre întemeiată exclusiv pe probele administrate în dosar de către intimate.
A invocat că prima instanță nu a fost investită cu un capăt de cerere prin care să se ceară rectificarea cărții funciare nr._ Băuțar (CF vechi nr. 29 - Băuțarul de Sus) în sensul radierii dreptului său tabular de proprietate din cartea funciară, astfel că, raportat la dispozițiile imperative ale art. 17 alin. 4 și ale art. 32 din Decretul - lege nr. 115/1938, în mod nelegal a admis acțiunea în constatare a reclamantelor și „ ... intabularea în CF a dreptului de proprietate astfel obținut de reclamanta P. O. R. Băuțarul Superior”, fără să dispună anterior radierea dreptului de proprietate al cultului greco-catolic de la poziția B.l din cartea funciară, creând astfel o „coproprietate” asupra bisericii, cu ambele culte înscrise ca proprietari ai acestui imobil.
A arătat că susține în continuare excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în promovarea acțiunii în constatare.
Astfel, acestea își întemeiază pretențiile, pe de o parte, pe acte normative abrogate la data prezentei (art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948) și, pe de altă parte, pe simplul fapt al posesiei și al majorității credincioșilor ortodocși în comunitate, fără să prezinte nici un act juridic sau să dovedească un fapt juridic care le-ar îndreptăți să dobândească dreptul real de proprietate asupra bisericii. Or, raportat la dispozițiile art. 919 alin. 3 cod civil potrivit cărora „până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară” reclamantele nu pot invoca simpla posesie ca și cauză de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât ele nu invocă uzucapiunea imobiliară.
Chiar dacă posesia datează de 76 de ani, ea nu este o posesie utilă fată de prevederile art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938, câtă vreme nu se va putea transforma niciodată într-un drept de proprietate fără consimțământul pârâtei.
În consecință, a arătat apelanta, în mod nelegal a fost respinsă această excepție cu motivarea că „referitor la lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei P. O. Băuțarul Superior, instanța a reținut că această parohie folosește și posedă acest lăcaș de cult de 76 de ani, în baza art. 17 din Legea nr. 115/1938 și art. 37 din Decretul nr. 177/1948”, întrucât această intimată nu are nici un titlu de proprietate asupra bisericii, date fiind dispozițiile art. 17 alin. 1 și alin. 4 din Decretul- Lege nr. 115/ 1938 și ale art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme, pe de o parte, între nici o instituție a cultului greco-catolic și intimată nu a existat vreun acord de voință asupra strămutării dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult și a terenului aferent și, pe de altă parte, intimata nu a urmat procedura imperativă prevăzută de dispozițiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948 („cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate si soluționate de judecătoria populară a locului”).
Astfel, intimatele nu pot invoca nici un drept și nici un interes care ar justifica acțiunea în constatare promovată, fiind lipsite de calitatea procesuală activă de a formula o astfel de acțiune, nu există identitate între reclamante si titularul dreptului de proprietate din CF nr._ Băuțar; mai mult, E. O. a Caransebeșului este lipsită de calitate procesuală activă și pentru că, parohia fiind subunitate cu personalitate juridică a episcopiei, poate sta singură în judecată, iar prin sentința apelată episcopiei nu i-a fost constituit nici un drept.
Apelanta a mai arătat că susține în continuare excepția prematurității acțiunii în constatare câtă vreme, până în prezent, intimatele nu au convocat apelanta la dialogul interconfesional care să aibă drept obiect cererea lor adresată instituției pârâte pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra bisericii greco–catolice în litigiu conform prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dialogul din 26.11.2013 având cu totul alt obiect, respectiv solicitarea reclamantei adresată intimatei P. Băuțarul Superior de a i se restitui imobilul și nu chestiuni legate de fondul dreptului de proprietate asupra acestui imobil de natura pretențiilor reclamantelor în prezenta acțiune în constatare; cu alte cuvinte, în cadrul dialogului interconfesional din data de 26.11.2013, intimatele și-au exprimat doar refuzul de a restitui lăcașul de cult menționat, fără a exprima nici o solicitare de a le fi transferat dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
A învederat apelanta că susține excepția inadmisibilității acțiunii în constatare invocată în primă instanță și nelegal respinsă de tribunal, raportat la lipsa unui titlu care să justifice formularea unei astfel de acțiuni.
Astfel, temeiurile de drept invocate de reclamante în motivarea acțiunii, respectiv art. 887 - 888 Cod civil, nu pot înlocui existenta unui titlu de proprietate care, împreună cu posesia exercitată de acestea, să le îndreptățească la dobândirea dreptului de proprietate asupra bisericii, câtă vreme reclamantele nu se află în nici unul din cazurile prevăzute de dispozițiile art. 887 alin. 1 Cod civil și nu au nici unul din înscrisurile prevăzute de dispozițiile art. 888 Cod civil care să le îndreptățească să susțină că au dobândit dreptul de proprietate fără înscriere în cartea funciară asupra imobilului menționat.
Acest imobil a ajuns în posesia reclamantelor în mod forțat (împrejurare de notorietate recunoscută chiar de reclamante în motivarea acțiunii) în baza dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și ale Decretului nr. 358/1948, acte normative care, pe lângă faptul că sunt abrogate, nu pot constitui temei legal pentru dobândirea dreptului de proprietate al intimatelor, câtă vreme nu prevăd că Biserica O. R. va dobândi în proprietate bunurile imobile ale Bisericii Unite cu R. Greco–Catolică fără înscriere în cartea funciară; mai mult, dispozițiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948 prevăd în mod expres și imperativ” cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate si soluționate de judecătoria populară a locului”.
În consecință, reclamantele exercită doar o detenție precară asupra lăcașului de cult și nici nu au depus hotărâre judecătorească în sensul normei legale sus-citată.
Pe de altă parte, acțiunea în constatare se impune a fi respinsă potrivit dispozițiilor art. 35 teza a II- a C.pr.civ., care prevăd în mod imperativ „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Or, câtă vreme reclamantele nu au solicitat rectificarea CF nr._ Băuțar și radierea titlului de proprietate al pârâtei, ele nu au nici un temei legal de a opune unui tabular de proprietate simpla posesie asupra bisericii înscrisă în această carte funciară. Indiferent cât de veche ar fi posesia exercitată de reclamantă și oricât de disproporționat ar fi raportul dintre credincioșii ortodocși și cei greco-catolici în comunitate, aceste aspecte nu sunt de natură a înfrânge starea de drept consacrată de dispozițiile art. 32 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 potrivit cărora „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă ca dreptul există în folosul ei”. Fără formularea unui capăt de cerere în rectificare, acțiunea în constatare este inadmisibilă, neputând fi promovată câtă vreme în cartea funciară este înscris titlul pârâtei: nu se poate solicita constituirea unui drept real de proprietate asupra unui bun imobil aflat în proprietatea tabulară a altei persoane, întrucât s-ar ajunge la situația paradoxală de a se constitui două drepturi de proprietate asupra aceluiași bun imobil, respectiv dreptul de proprietate al primului proprietar, a cărui radiere nu a fost dispusă de prima instanță (întrucât nu a fost investită cu soluționarea unui astfel de capăt de cerere) și dreptul de proprietate constituit prin sentința apelată.
Privitor la fondul cauzei a invocat că, în momentul de față, este unic proprietar tabular al bisericii înscrisă în CF nr._ Băuțar (CF vechi nr. 29 - Băuțarul de Sus).
Potrivit art. 565 Cod civil „în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară”, iar potrivit prevederilor art. 32 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și ale art. 900 alin. 1 Cod civil, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”. Reclamantele nu au răsturnat această prezumție și nu au invocat vreun temei de drept care să invalideze titlul de proprietate al pârâtei și să le legitimeze pretenția de a fi proprietare asupra bisericii. Dovezile prin care intimatele probează că au conservat și întreținut acest lăcaș de cult de-a lungul anilor nu dau naștere unui drept real de proprietate în favoarea acestora, ci doar a unui drept de creanță la despăgubire, drept a cărui valorificare nu s-a solicitat în cauză. Nici principiul proporționalității și al securității raporturilor juridice invocat de intimate nu modifică realitatea sub aspectul calității apelantei de proprietar unic și actual asupra bisericii și nici sub cel al calității de detentor precar al reclamantelor,iar de „ dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri " prevăzută de alin. 1 teza ultimă a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 se ține cont doar în cazul în care ambele părți dețin un titlu de proprietate valid asupra imobilului, situație care nu se regăsește în prezenta speță.
În continuare, a arătat că credincioșii din comunitatea Băuțarul Superior, indiferent de confesiunea pe care au avut-o înainte și după apariția Decretului nr. 177/ 1948 și a Decretului nr. 358/ 1948, nu au fost titularii dreptului de proprietate ori ai vreunui alt drept real asupra bisericii astfel încât trecerea lor forțată de la un cult la altul nu a avut nici o consecință în ce privește titularul dreptului de proprietate asupra acestui lăcaș de cult, atât timp cât această stare de fapt nu a fost constatată potrivit dispozițiilor art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948 de către Judecătoria Caransebeș si nu a fost înscrisă în cartea funciară.
Or, dacă în procedura desfășurată în fața comisiei mixte, dorința credincioșilor este asimilată prin aviz consultativ, în procedura jurisdicțională această dorință nu are nici o semnificație juridică, deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorității voturilor exprimate în acest sens de credincioși. Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/ 1990 arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor de drept comun, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor. Cu alte cuvinte, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori ca acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc. Pe cale de consecință, prima instanță nu avea „ ... obligația de a analiza în fond o pretenție ... având în vedere dorința credincioșilor”, cum nelegal și netemeinic a reținut, ci se impunea să facă doar aplicarea normelor dreptului comun, cum în mod imperativ impun prevederile legii speciale, respectiv art. 3 alin. 2 teza ultimă din Decretul-Lege nr. 126/1990. În condițiile în care cultul ortodox nu a avut niciodată vreun titlu de proprietate valid asupra lăcașului de cult în litigiu și nici asupra terenului aferent acestuia, ci a uzurpat nelegal imobilul, este evident că nici comunitatea credincioșilor ortodocși nu a avut niciodată vreun drept real asupra acestui imobil pe care l-a folosit și îl folosește în continuare abuziv, fără titlu si fără consimțământul pârâtei-proprietar.
A mai arătat că o altă interpretare a dispozițiilor art. 3 alin. 2-4 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar crea o discriminare vădită a cultului greco-catolic nu numai față de cultul ortodox, ci față de toate celelalte culte religioase recunoscute în România. Astfel, câtă vreme în prezent numărul credincioșilor ortodocși este majoritar în toate comunitățile religioase din Transilvania, interpretarea și aplicarea în primă instanță a dispozițiilor art. 3 alin. 2 din Decretul-Lege nr.126/1990 golește de conținut caracterul reparator al acestui decret cu privire la cultul apelantei deoarece pe această cale toate lăcașele de cult greco-catolice ar rămâne cultului ortodox, iar consacrarea prin alineatele 2-4 ale art. 3 din decret a liberului acces la justiție ar fi inutilă.
A apreciat că, urmare a apariției Legii nr. 489/ 2006, este nerelevant caracterul majoritar al comunității ortodoxe Băuțarul Superior în raport cu cea greco-catolică în condițiile în care, în anexa la acest act normativ, Biserica R. Unită cu R., Greco-Catolică este recunoscută în mod expres, ceea ce înseamnă că această biserică îndeplinește cerințele legii privitoare la numărul minim de credincioși, această cerință fiind unicul criteriu cerut de lege privitor la numărul credincioșilor unui cult religios pentru a fi recunoscut cu drepturi patrimoniale depline (art. 27 din lege), numărul credincioșilor parohiilor din țară neavând nici o relevanță în acest sens. Mai mult, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 9 din actul normativ menționat, în România nu există religie de stat, cultele fiind egale în fața legii și a autorităților publice indiferent de numărul credincioșilor acestora, eventuala atribuire a lăcașurilor de cult pe acest criteriu este un act profund abuziv și ilegal, contravenind prevederilor Constituției României și prevederilor legale în materie și reprezentând o discriminare vădită a credincioșilor greco-catolici în raport cu cei ai altor culte recunoscute.
În drept, a invocat dispozițiile art. 466 alin. 1 și urm., art. 480 alin. 2, art. 35 teza a II-a, art. 36 C.pr.civ.
Pe cale de întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 479 alin. 1 C.pr.civ., față de probele administrate și de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Criticând sentința sub aspectul respingerii în primă instanță a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor în promovarea prezentei cereri, apelanta a arătat că, sub acest aspect, nu prezintă relevanță aspectul avut în vedere de tribunal, respectiv acela că parohia reclamantă folosește și posedă lăcașul de cult de 76 de ani în baza art. 17 din Legea nr. 115/1938 și art. 37 din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme intimata nu are nici un titlu de proprietate asupra bisericii, între cele două culte nu a existat vreun acord de voință asupra strămutării dreptului și nici nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948; pe de altă parte, episcopia este lipsită de calitate procesuală activă și pentru că, parohia fiind subunitate cu personalitate juridică a acesteia, poate sta singură în judecată, iar prin sentința apelată episcopiei nu i-a fost constituit nici un drept.
Aceste critici sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.
Astfel, potrivit art. 36 C.pr.civ., „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
În cauză, parohia reclamantă a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va da,să îi stabilească dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult pe care îl folosește de o perioadă îndelungată de timp, chiar dacă în evidențele de carte funciară, acest drept este înscris pe numele pârâtei. În consecință, reclamanta tinde să-i fie recunoscut sie însăși acest drept, existând identitate între persoana care a sesizat instanța și cea care pretinde pentru sine dreptul, aptitudinea acesteia de a obține recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său fiind o chestiune urmând a-i fi recunoscută urmare a cercetării judecătorești a temeiurilor de drept invocate și a probelor administrate.
Cu privire la calitatea procesual activă a episcopiei, instanța reține că, potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin HG nr. 53/16 ianuarie 2008, „P. este comunitatea creștinilor ortodocși … situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial…” (art. 43), eparhiile fiind „ … arhiepiscopii sau episcopii, conduse de către arhiepiscop sau episcop” (art. 84 alin. 2). În continuare, Statutul prevede că episcopul reprezintă eparhia (parohia fiind subordonată acesteia, conform celor mai sus-arătate) „în relațiile cu autoritățile publice centrale și locale, în justiție și față de terți, personal sau prin delegați” (art. 88 lit. f) și că „Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei și stau sub jurisdicția și controlul autorității arhiepiscopiei sau episcopiei…” (art. 178 alin. 1).
Din interpretarea coroborată a acestor norme rezultă că, în calitate de for tutelar al parohiei, episcopia în al cărei patrimoniu se tinde a fi integrat lăcașul de cult ce face obiect al litigiului de față are calitatea de a sta în proces ca reclamantă în nume propriu alături de parohie, contrar susținerilor apelantei.
Nefondate sunt și susținerile apelantei potrivit cărora în mod nelegal ar fi respins prima instanță excepția prematurității acțiunii reclamantelor, câtă vreme dialogul din 26.11.2013 nu poate fi asimilat celui la care de referă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 pentru motivele pe care le-a arătat în cele ce preced, iar la convocarea altuia nu s-a mai procedat.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat „Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.”
Din conținutul procesului verbal din 26.11.2012 (față de mențiunile din acest înscris,referirea apelantei la anul 2013 fiind rezultatul unei erori materiale) rezultă că, în cadrul dialogului interconfesional convocat de pârâta din prezenta cauză în temeiul Legii nr.182/2005 (care a completat art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990), aceasta a solicitat restituirea de către P. O. Băuțar (reclamantă în cauză) a lăcașului de cult pe care îl ocupă (și face obiect al litigiului de față), solicitarea fiind refuzată de parohia ortodoxă care a considerat că o atare cerere este neîntemeiată (fila 14-15 dosar fond).
Or, câtă vreme dialogul a fost convocat de pârâta care s-a prevalat de înscrierile de carte funciară-potrivit cărora are calitatea de proprietar al imobilului - pentru a obține posibilitatea exercitării tuturor atributelor acestui drept, astfel cum sunt recunoscute de art. 555 alin. 1 Cod civil, este evident că scopul dialogului a fost tocmai cel de a se stabili situația juridică a lăcașului de cult în sensul art. 3 alin. 1 mai sus-arătat.
Cu privire la susținerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile art. 35 C.pr.civ., instanța reține următoarele:
Potrivit art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 completat, dacă situația juridică a lăcașului de cult nu se stabilește în urma dialogului interconfesional, „… partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”.
În consecință, cererea pe calea căreia reclamantul tinde la recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui imobil și la înscrierea în cartea funciară a acestui drept trebuie să respecte condițiile de fond și de formă cerute de dreptul comun pentru admisibilitatea unei asemenea cereri.
În cauză, prin cererea adresată primei instanțe, reclamantele au solicitat să se dispună stabilirea dreptului de proprietate al parohiei asupra lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia și să se dispună înscrierea acestui drept în cartea funciară. În drept, au invocat prevederile Decretului-lege nr. 126/1990, art. 37 din Decretul nr. 177/1948, art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 887, 888 Cod civil, art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. Ulterior (fila 128 dosar fond), reclamantele au solicitat îndreptarea unor erori de tehnoredactare din cuprinsul cererii, aceasta nefiind modificată în termenul și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 204 C.pr.civ.
Din perspectiva clasificării cererilor în justiție după scopul urmărit, deși reclamantele au solicitat ca instanța să stabilească un drept în favoarea parohiei, față de motivarea în fapt și de temeiurile de drept invocate, prezenta cerere nu poate fi calificată ca fiind una în constituire (transformare) de drepturi, câtă vreme admiterea cererii astfel formulate nu ar avea ca efect constituirea unui nou statut al părților și nici a unui drept nou, inexistent până la acel moment, ci pierderea de către pârâtă a calității sale de proprietar tabular și înscrierea aceleiași calități în cartea funciară în favoarea reclamantei.
Astfel art.3 din Decretul-lege nr.126/1990 trimite la dispozițiile dreptului comun (conform celor mai sus-arătate); art. 37 din Decretul nr. 177/1948 face vorbire despre strămutarea cu despăgubire a patrimoniului de la un cult la altul; art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 vizează înscrierea de carte funciară ulterioară trecerii unui imobil dintr-un patrimoniu în altul; art. 887 Cod civil se referă la efectul neînscrierii în cartea funciară a drepturilor reale în situațiile aici prevăzute; art. 888 Cod civil enumeră actele în baza cărora se fac înscrierile de carte funciară; în fine, art. 1 din Protocolul 1 vizează raporturile dintre particulari și organele statului.
În realitate, cererea reclamantelor vizează constatarea dobândirii de către parohie a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult și a terenului aferent în temeiul normelor legale sus-arătate și înscrierea acestui drept pe numele său în cartea funciară. Această calificare a fost,de altfel invocată și de pârâtă pe calea întâmpinării depusă în primă instanță și pe cea a apelului și nu a fost contestată de reclamante. Mai mult, pe calea răspunsului la întâmpinare, învederând că sunt scutite de plata taxei, reclamantele au invocat prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 455/2006 potrivit cărora „Acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condițiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcții și terenurile aferente sau terenuri libere situate în intravilanul localităților, precum și cele pentru constatarea existenței dreptului de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar”, această ultimă ipoteză fiind incidentă în cauză.
Potrivit art. 35 C.pr.civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”
Se observă că, susținând faptul exercitării folosinței și posesiei asupra imobilului în litigiu și invocând textele legale sus-menționate, reclamantele tind să obțină recunoașterea în favoarea parohiei a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și înscrierea acestui drept în cartea funciară exclusiv pe numele acesteia din urmă, finalitate ce i-ar asigura aptitudinea exercitării cu privire la imobil și a celuilalt atribut al dreptului de proprietate la care se referă art. 555 Cod civil, respectiv dispoziția.
Rezultă, astfel, că finalitatea demersului judiciar inițiat de reclamante vizează,în realitate, din perspectiva clasificării cererilor în justiție la care s-a făcut referire în cele ce preced, realizarea dreptului de proprietate cu toate atributele sale,mai sus-arătate.
Corespunde realității că parohia reclamantă are aptitudinea de a obține recunoașterea calității sale de proprietar asupra imobilului înscris pe numele pârâtei și de înscrierea în evidențele de carte funciară a propriului drept de proprietate (înscriere ce presupune, în prealabil, radierea dreptului pârâtei, dispozițiile art. 565 Cod civil operând la data sesizării instanței în favoarea acesteia), însă nu pe calea urmată în prezentul litigiu, ci cu respectarea condițiilor de formă și fond cerute de lege pentru o atare cerere în sensul tezei a doua din art. 35 C.pr.civ.
Din această perspectivă, a înscrierilor de carte funciară, susținerile intimatelor formulate pe calea întâmpinării depusă în apel referitoare la deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994 ale Curții Constituționale sunt nerelevante, câtă vreme acestea au fost date de instanța de contencios constituțional anterior completării prin OG nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005 a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu mențiunea referitoare la calea dreptului comun ce poate fi urmată de partea interesată, cale care, conform celor mai sus-arătate, trebuie să se supună exigențelor dreptului material și procesual care guvernează procesul civil, inclusiv sub aspectul legalității sesizării instanței. Pe de altă parte, Decizia nr. 804/2012 a aceleiași instanțe, de asemenea invocată de intimate, nu statuează asupra regularității procedurii soluționării litigiilor vizând lăcașele de cult.
În fine, este de observat că instanța de judecată nu a fost investită cu o cerere în revendicare ci cu una în constatare care, pentru considerentele mai sus-arătate, nu poate fi primită, astfel că jurisprudența CEDO invocată de intimate nu este incidentă în cauză.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 C.pr.civ., instanța va admite apelul declarat de pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj împotriva sentinței civile nr. 119/04.02.2015 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul Superior, va schimba sentința apelată și, în consecință, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul Superior.
Cererea apelantei de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă, în cauză nefiind făcută dovada suportării unor asemenea cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj împotriva sentinței civile nr. 119/04.02.2015 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul Superior.
Schimbă sentința apelată și, în consecință:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele E. O. a Caransebeșului și P. O. R. Băuțarul Superior.
Respinge cererea apelantei de obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 octombrie 2015.
Președinte, Judecător,
F. Ș. Prof.univ.dr. L. B.
Grefier,
M. M.
Red. FȘ/21.10.2015
Tehnored. MM/5 ex/29.10.2015
Instanță fond: Tribunalul C.-S. – jud. S. B.
Se comunică:
Reclamante - E. O. a Caransebeșului
- Caransebeș, ., jud. C.-S.
- P. O. R. Băuțarul Superior
- ., jud. C.-S.
Pârâtă - E. R. Unită cu R. Greco-Catolică de Lugoj - dom. ales la
C.. av. A. S. – Lugoj, Piața Catedralei nr. 1, ., jud. A.
Emis 3 comunicări
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 66/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 227/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
