Obligaţie de a face. Decizia nr. 66/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 66/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 66/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.66
Ședința publică din 17 februarie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul D. I. C. împotriva deciziei civile nr. 817/A/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. C., având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 februarie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi, 17 februarie 2015.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7625/05.06.2014 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins cererea formulată de către reclamantul D. I. C., în contradictoriu cu pârâta B. C., având ca obiect obligație a face; a respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamant și a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că, reclamantul D. I. C. a solicitat instanței să oblige pârâta B. C. să-i lase liber accesul în curtea aferentă imobilelor proprietatea părților, pentru . cu alte vehicule, să-i permită accesul în podul apartamentului proprietatea reclamantului, în cazul neexecutării obligației de a face de către pârâtă să încuviințeze ca pe cheltuiala pârâtei, să execute reclamantul aceste obligații ori să facă să fie executate obligațiile, să oblige pârâta la daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat si care este consecința directă si necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației de către pârâtă, în cuantum de 100 lei pe zi de întârziere.
Potrivit CF nr._-C1, pe terenul cu nr. top_/2 este edificată o clădire compusă din 3 apartamente: apartamentul nr. 4 A, proprietar G. (B.) C., compus din o cameră, antreu, bucătărie, cămară cu 32,32% pci și 160/495 mp teren în folosință, apartamentul nr. 5 A, proprietar D. S., compus din o cameră, antreu, bucătărie, cămară alimente și o verandă acoperită cu 31,86% pci și 157,66/495 mp teren in folosință, precum și apartamentul nr. 5 B, proprietar D. I. C., compus din hol, bucătărie, o cameră cu 35,82% pci și 177,34/495 mp teren în folosință.
Conform CF nr._ Timișoara, provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 7944 Timișoara, asupra terenului aferent imobilului cu nr. top_/2, teren intravilan situat în . 16 Decembrie 1989 nr.33, în suprafață de 495 mp, este intabulat dreptul de proprietate în favoarea Municipiului Timișoara, domeniul public.
Reclamantul D. I. C., în calitate de proprietar a apartamentului 5 B, are încheiat cu Municipiul Timișoara un contract de închiriere pentru terenul pe care-l folosește, proporțional cu cota parte din construcția deținută.
Pârâta B. C., în calitate de proprietar a apartamentului 4A, are încheiat cu Municipiul Timișoara un contract de închiriere pentru terenul pe care-l folosește, proporțional cu cota parte din construcția deținută.
Astfel, reclamantul D. C., prin contractul de închiriere nr. 663 din 29.10.2012 (filele 68-70) folosește suprafața de teren de 125 mp iar, pârâta prin contractul de închiriere nr. 925/06.12.2012 (filele 83-85) folosește suprafața de 109 mp.
Așadar, atâta timp cât Municipiul Timișoara este proprietarul terenului aferent imobilului cu nr. top_/2, teren intravilan situat în . 16 Decembrie 1989 nr. 33, în suprafață de 495 mp, nu sunt aplicabile dispozițiile privind regimul juridic al coproprietății forțate asupra acestui teren aferent imobilului.
Reclamantul nu are calitatea de coproprietar asupra terenului aferent imobilului cu nr. top_/2, teren intravilan situat în . 16 Decembrie 1989 nr. 33, în suprafață de 495 mp, ci folosește, pe baza unui contract de închiriere cu Municipiul Timișoara suprafața de 125 mp, astfel cum și pârâta, la rândul ei, nu are calitatea de coproprietar asupra terenului aferent imobilului cu nr. top_/2, teren intravilan situat în . 16 Decembrie 1989 nr. 33, în suprafață de 495 mp, ci folosește, pe baza unui contract de închiriere cu Municipiul Timișoara suprafața de 109 mp.
Din interogatoriul luat reclamantului, prima instanță a reținut că, înainte de dezmembrarea . A și 5 B, ambele apartamente 4 și 5 aveau intrare la pod separată, iar la dezmembrarea . nou formate nu au prevăzut care va fi accesul la pod al acestor 2 apartamente.
De asemenea, conform CF_ Timișoara, provenit din conversia de pe hârtie a CF nr.7944 Timișoara, părțile comune ale imobilului sunt acoperișul tip șarpantă și învelitoarea din țigle, podul nefiind parte comună.
Prin urmare, față de considerentele expuse anterior și atâta timp cât nu s-a solicitat instituirea unei servituți de trecere cu autoturismul pe parcela cu nr._/1 și chemarea în judecată a Municipiului Timișoara, în calitate de proprietar al parcelei cu nr. top_/2 pe care se află edificate cele trei apartamente, respectiv proprietarul curții comune și a numitei D. S., în calitate de proprietar al apartamentul nr. 5 A provenit din subapartamentarea apartamentului 5, Judecătoria a respins cererea formulată de către reclamantul, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în acest dosar, în baza dispozițiilor art. 274 Cod proc.civ., nefiind reținută culpa procesuală a pârâtei, prima instanța a respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamant și a dispus obligarea acestuia la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței . nr._/06.12.2012.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul D. I. C., apreciind că din probele administrate în cauza rezultă că, atât acesta, cât și pârâta sunt proprietarii tabulari ai apartamentelor 4 A si 5 B din imobilul situat în Timișoara, . nr. 33 înscrise în CF Colectiv nr._-C1 rezultată din CF Vechi 7944 UAT Timișoara nr. top_/2.
Terenul aferent apartamentelor este proprietate de stat, dar prin contract de închiriere îl au în folosință comună. De principiu, reglementările coproprietății forțate se aplică, prin similitudine, și folosinței comune, astfel încât dreptul de folosința nefiind individualizat, acesta trebuie reglementat prin convenția tuturor titularilor sau, daca nu exista înțelegere, prin hotărârea judecătoreasca. Este, de asemenea, dovedit ca pârâta, proprietara de autoturism, obstrucționează . cu alt autoturism sau alt vehicul, cu o . amenajări sau construcții, respectiv: 2 corturi, unul pe structura metalică și unul pe structura din plastic folosite ca veranda și garaj. Argumentația instanței de fond cum că nu ar avea o servitute de trecere pe parcela cu nr._/1 sau că nu a chemat în judecată și Municipiul Timișoara, ca proprietar al parcelei cu nr._/2, nu au nicio legătură cu obiectul judecații.
Dreptul de folosință trebuie exercitat cu bună-credință și, din probatoriul administrat, inclusiv expertiza tehnica judiciară administrată, rezultă clar că pârâta intimată obstrucționează cu rea-credință dreptul de folosință al reclamantului.
In ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, apelantul a solicitat ca pârâta să fie obligată să îi permită accesul în podul de deasupra apartamentului proprietatea sa. A menționat că a dovedit că accesul îi este restricționat, întrucât, după subapartamentarea apartamentului 5 în apartamentele 5 A și 5 B, apartamentul 5 B a rămas fără acces la pod. Accesul se poate face pe la apartamentul proprietatea pârâtei intimate, dar numai cu condiția demolării peretelui despărțitor de lemn construit de intimată între podul de deasupra apartamentului său și cel aparținând apartamentului reclamantului. Dacă podul nu este parte . mai mult pârâta trebuie să îi asigure accesul la bunul ce constituie bun propriu.
Deși toate probele au convers spre aceeași concluzie, deși pârâta în întâmpinare a fost de acord cu admiterea acțiunii, totuși instanța a respins acțiunea.
Apelantul a apreciat că, în mod abuziv, a fost obligat să suporte costuri ale acestei judecăți, respectiv contravaloarea unei expertize, deși instanța putea de la început sa invoce excepții dirimante de natură să-l scutească de la cheltuieli inutile.
Apelantul a concluzionat că sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât soluția este dată cu încălcarea legii și total contrară probelor administrate în cauza, astfel că a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii si obligării pârâtei intimate la cheltuieli de judecată, atât la fond cât și în apel.
Prin decizia civilă nr. 817/30.09.2014 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelantul D. I. C., împotriva sentinței primei instanțe, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, criticile formulate de către apelant - privind reținerea de către instanța de fond a unei stări de fapt neconforme realității și aplicarea greșită a legii - sunt neîntemeiate.
Acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil – prin recunoașterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unei situații juridice ocrotite de lege. Pentru exercițiul acțiunii civile trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții: drept, interes, capacitate procesuală și calitate procesuală.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titularul al dreptului în raportul juridic dedus judecății - calitatea procesuală activă – și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic – calitate procesual pasivă.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesual activă, cât și calitatea procesual pasivă a pârâtului. Sancțiunea privind lipsa calității procesuale este respingerea acțiunii.
În speța dedusă judecății, a rezultat din examinarea CF nr._ Timișoara - provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 7944 Timișoara - că asupra terenului aferent imobilului cu nr. top_/2, teren intravilan situat în . 16 Decembrie 1989 nr. 33, în suprafață de 495 mp, este intabulat dreptul de proprietate în favoarea Municipiului Timișoara, acesta aparținând domeniul public. De asemenea, părțile comune ale imobilului în litigiu sunt: acoperișul tip șarpantă și învelitoarea din țigle, iar podul nu figurează ca fiind parte comună.
Or, în condițiile în care titularul dreptului de proprietate al imobilului nu a fost împrocesat în prezenta cauză, petitul vizând accesul liber în curtea aferentă imobilelor părților nu poate fi soluționat în contradictoriu cu pârâta - care nu are calitatea de proprietar al curții.
În mod legal a stabilit judecătoria că nu sunt aplicabile dispozițiile privind regimul juridic al coproprietății forțate asupra terenului în suprafață de 495 mp, aferent imobilului în litigiu, deoarece Municipiul Timișoara este proprietarul exclusiv al acestuia.
Similar, în condițiile în care podul nu este evidențiat în cartea funciară ca parte comună, soluționarea prin respingere a acestui petit apare ca fiind legală, întrucât nu se poate aplica regimul juridic al coproprietății pe cote părți comune unui dependințe ce nu are această calificare înscrisă în cartea funciară.
Văzând că starea de fapt și normele legale incidente în materie au fost corect reținute și aplicate de către prima instanță, pentru considerentele mai sus enunțate, tribunalul a respins - apreciind ca fiind neîntemeiat - apelul formulat de apelantul D. I. C., fără a acorda cheltuieli de judecată, necuvenite apelantului ca parte aflată în culpă procesuală și nesolicitate de către intimată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul D. I. C., solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința modificării sentinței instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că hotărârea recurată este nelegală, întrucât soluția si motivarea instanței de apel sunt rezultatul aplicării greșite a legii. Petitul reclamantului din acțiune a fost solicitarea ca instanța să oblige pe pârâtă să îi lase liber accesul în curtea aferentă apartamentelor proprietatea acestora, pentru . alte vehicule.
Din probele administrate în cauză, rezultă că imobilele înscrise în CF_-C1 rezultat din CF nr. vechi 7944 UAT Timișoara cu nr. topo_/2 se compun din 3 apartamente proprietate particulară din care apartamentele 4 A si 5 B sunt proprietatea reclamantului și a pârâtei, iar terenul aferent in suprafața de 495 mp este proprietatea Municipiului Timișoara. Toți 3 proprietarii de apartamente au contracte de închiriere asupra terenului aferent celor 3 apartamente, fără însă a exista o departajare în parcele pentru fiecare apartament.
Nu a înțeles să cheme în judecată pe proprietar pentru că nu revendică terenul, obiectul cererii sale vizând reglementarea folosinței care, oricum, prin închiriere a fost transmisă de la proprietarul terenului către proprietarii apartamentelor. In aceste condiții, i s-a părut evident să desfășoare acțiunea în contradictoriu cu persoana care îi obstrucționează folosința liberă a terenului. Nu putea cere nici servitute, nici dezmembrare, pentru că nu are calitatea de proprietar, ci de posesor.
Pârâta, care are autoturism propriu, și este proprietara primului apartament de lângă ., a considerat că ceilalți proprietari de apartamente, respectiv reclamantul, nu au nevoie să intre în curte cu autovehicule și a obstrucționat ., unul pe structură metalică și unul pe structură de plastic, folosite ca verandă și garaj, rondou cu flori (terasa). Toate acestea îi îngrădesc accesul la apartament, astfel că, până la pronunțarea deciziei din apel, avea o alee îngustă prin fața intrării apartamentului pârâtei, iar, de la decizia din apel i-a fost blocată și aceasta, fiind obligat să treacă pe lângă zidul care limitează curtea pe o potecă între zid și garajul pârâtei unde, uneori, nu îi încap nici bagajele.
Arată că motivarea instanței de apel este extrem de lapidară și subiectivă.
Dreptul de folosință trebuie exercitat cu bună-credință; câtă vreme folosința unui bun de către mai multe persoane nu se poate reglementa prin acordul tuturor, intervine rolul instanței judecătorești care trebuie să facă arbitrarea între diferitele puncte de vedere. Practica judiciară consecventă a stabilit că reglementările coproprietății forțate se aplică, prin similitudine, folosinței comune atunci când dreptul de folosință nu poate fi sau nu este individualizat.
In ceea ce privește petitul 2, respectiv cererea de a avea acces în podul de deasupra apartamentului, apelul reclamantului a fost respins cu motivarea că podul nu este parte comună indiviză. Arată că, dacă podul nu este parte comună, atunci este proprietatea sa, proprietate pe care Codul Civil o apără în deplinătatea sa. In decizia din apel nu se menționează nici măcar temeiul de drept pentru care acest petit a fost respins și nici reclamantul nu l-a identificat.
Mai arată că, în întâmpinare, pârâta a fost de acord cu admiterea acțiunii sale, astfel că nu se putea respinge o cerere cu admiterea căreia cealaltă parte este de acord.
În drept, art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În cauză, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât criticile nu vizează nelegalitatea deciziei. Se reiau apărările invocate în ciclurile procesuale anterioare, expuse deja în prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reiterate.
Nu a fost indicat expres temeiul de drept al întâmpinării.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C.proc.civ., față de dispozițiile art. 1527 și urm. Ccivil, art. 299 și urm C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Pornind de la starea de fapt reținută de tribunal (și care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, față de forma actuală a art. 304 C.proc.civ.), curtea constată că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile speței, pronunțând o soluție legală.
Astfel, în ceea ce privește cererea reclamantului ca pârâta să îi permită accesul cu autoturismul în curtea imobilului, instanța de recurs constată că terenul proprietatea Municipiului Timișoara este deținut de părți, respectiv de proprietara celui de-al treilea apartament din imobil în baza unor contracte de închiriere, pentru anumite suprafețe de teren, ce nu sunt individualizate în contractele depuse la dosar. Cum dreptul de folosință asupra terenului în discuție a fost transmis părților prin acte semnate individual cu proprietarul terenului, este corectă concluzia instanțelor anterioare, că, pe de o parte, nu pot fi aplicate, prin analogie, normele juridice privind coproprietatea, iar, pe de altă parte, că este necesară împrocesarea proprietarului terenului, pentru a se stabili în contradictoriu cu acesta modul de exercitare a dreptului de folosință cedat. A reține ipoteza contrară, ar însemna a interveni în contractele de închiriere existente, fără ca uneia dintre părți să îi fie opozabilă hotărârea, lucru ce nu poate fi permis.
Curtea mai reține că temeiul de drept invocat de către reclamant vizează executarea silită a obligațiilor, fără ca, între părți să existe un raport obligațional, legal sau contractual, în cadrul căruia pârâta să aibă calitatea de debitor, iar reclamantul de creditor, pentru a se putea recurge la aceste texte de lege. Este adevărat că reclamantul deține un contract de închiriere pentru o suprafață de teren din totalul evidențiat în cartea funciară, însă acest teren nu este identificat în natură, nefiind delimitat de parcelele închiriate celorlalte două coproprietare. De asemenea, reclamantul poate apela la forța coercitivă a statului pentru a obține asigurarea dreptului de folosință dobândit în baza contractului, doar împotriva persoanei cu care a contractat, nu a unor terți.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei să-i permită accesul la podul casei, proprietatea reclamantului, curtea constată că, pentru ca această cerere să fie admisă era necesar a se proba că pârâta este cea care îi obstrucționează reclamantului accesul la proprietatea sa. Or, în speță, potrivit stării de fapt reținută de instanțele anterioare (și, de altfel, necontestată prin prezentul recurs) reclamantul, prin fapta proprie, s-a pus în situația de a nu mai avea acces la partea sa de pod, cu ocazia partajului pe care l-a făcut amiabil cu fosta soție, D. S.. Cu acea ocazie, foștii soți au convenit partajarea în natură a apartamentului 5, ce avea acces la pod separat de apartamentul 4, iar apartamentul 5A a rămas cu accesul la pod, fără a fi prevăzut modul de acces pentru apartamentul 5B, proprietatea reclamantului. Ca atare, în mod just s-a reținut că, atâta timp cât reclamantul, prin fapta proprie, și-a închis accesul la pod, existent prin apartamentul 5 (actual 5A), nu poate pretinde obligarea pârâtei să facă lucrări prin care să îi creeze un nou mod de acces, ce nu a existat anterior.
Nu poate fi reținută, ca întemeiată, afirmația recurentului privind motivarea lapidară a deciziei recurate, față de dispozițiile art. 261 C.pr.civ. și de conținutul deciziei atacate, în cuprinsul căreia sunt expuse de o manieră îndestulătoare argumentele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată, precum și cele ce au justificat înlăturarea argumentelor invocate de reclamant prin cererile depuse la dosar.
Chiar C.E.D.O., în jurisprudența ocazionată de art. 6 din Convenție, este constantă în a afirma că o motivare satisfăcătoare a hotărârii judecătorești nu presupune pentru instanță obligația de a răspunde individual tuturor afirmațiilor părților, fiind suficient a se grupa argumentele părților pentru a se răspunde tuturor motivelor invocate.
Cu privire la faptul că pârâta ar fi achiesat la pretențiile sale, prin întâmpinarea depusă la dosar, situație care justifica admiterea prezentei cereri, curtea constată, din cuprinsul actului procesual arătat, că nu suntem în prezența unei achiesări pure și simple, ci a unei poziții procesuale mai complexe, care, în nici un caz nu putea conduce singură la concluzia temeiniciei acțiunii de față.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., față de soluția pronunțată în cauză, va obliga reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D. I. C. împotriva deciziei civile nr. 817/A/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. C..
Obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./ 20.03.2015
Tehnored L.P./25.03.2015
Ex.2
Primă instanță: jud. T. A. - Judecătoria Timișoara
Instanța de apel: jud. C. P., L. Ș. – Tribunalul T.
| ← Expropriere. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune în constatare. Sentința nr. 119/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
