Acţiune în constatare. Decizia nr. 508/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 508/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-06-2014 în dosarul nr. 508/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.508
ȘEDINȚA PUBLICĂ D. 03.06.2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de intervenienții G. D. și . SRL Timișoara, împotriva deciziei civilă nr. 727/13.11.2013, pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată Asociația Salariaților și P. din R. C. Timișoara, pârâții intimați M. Timișoara prin P., C. L. al Municipiului Timișoara, P. Timișoara și intervenienții intimați C. C. SA – Sucursala Regională CF Timișoara, . Timișoara, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-au prezentat avocat A. N. pentru intervenientul principal recurent, avocat P. A. pentru intervenienta accesorie recurentă și c.j. Vârle S., pentru intimații pârâți, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta intervenientului principal recurent depune la dosar o cerere de renunțare la judecarea recursului declarat de această parte în cauză.
Reprezentantele părților prezente arată că sunt de acord cu cererea de renunțare formulată în cauză, neavând pretenții.
În baza art. 246 Cod procedură civilă instanța va lua act de cererea de renunțare la judecata recursului formulată de intervenientul principal G. D., cerere în raport cu care părțile adverse nu au nici un fel de pretenții și cu care se declară de acord.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat de intervenienta accesorie . SRL Timișoara.
Reprezentanta intervenientei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată, fără cheltuieli de judecată în acest ciclu procesual.
Reprezentanta intervenientului recurent solicită respingerea recursului.
Reprezentanta pârâților intimați lasă soluția la aprecierea instanței.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. decizia civilă nr. 727/13.11.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins ca tardiv apelul declarat de Asociația Sindicaliștilor, Salariaților și P. din R. C. Timișoara, a admis apelurile declarate de apelanții P. Municipiului Timișoara, M. Timișoara prin P., C. L. al Municipiului Timișoara și Compania Națională de Căi Ferate C. SA București împotriva sentinței civile nr._/23.10.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererile de intervenție în nume propriu formulate de G. D. și C. S. B., a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea instituției pârâte formulată de . SRL și a obligat intervenienții principali să plătească intervenientei accesorii suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că:
P. sentința civilă apelată în cauză s-a constatat, în temeiul art. 111 C. proc. civ. din 1865, dreptul de proprietate al intervenientului G. D. asupra imobilului cu nr. top 1385, compus din teren si construcții, înscris in prezent în CF nr. l41547-Timisoara și dreptul de folosința al intervenientului ." Timișoara asupra terenurilor situate in Timișoara, ..13, cu nr. top 9513 si 9515, înscrise in CF nr.l Timișoara și asupra terenului din Timișoara, ., cu nr. top 1385, înscris in prezent in CF nr._-Timisoara.
P. sentința civilă nr. 398/15.02.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare – cumpărare nr. 2162/09.07.1998 și nr. 3497/10.08.1998 autentificate de BNP B. R. prin care intervenientul G. D. a obținut dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. top 1385, compus din teren si construcții, înscris in prezent în CF nr. l41547-Timisoara.
Soluția pronunțată de Tribunalul T. a fost menținută prin decizia civilă nr. 1015/20.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și decizia nr. 2787/24.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de casație și justiție, devenind astfel irevocabilă.
În ceea ce-l privește pe intervenientul ." Timișoara, dreptul de folosință al acestuia asupra terenurilor situate in Timișoara, ..13, cu nr. top 9513 si 9515, înscrise in CF nr. l Timișoara și asupra terenului din Timișoara, ., cu nr. top 1385, înscris in prezent in CF nr._-Timisoara a fost constatat în temeiul art. 969 C. civ. din 1864 în baza actului intitulat „convențiune” încheiat în data de 19.04.1947 între M. Timișoara și Societatea Sportivă C. Timișoara.
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta Asociația Sindicaliștilor, Salariaților și P. din R. CF Timișoara, tribunalul a constatat că prin încheierea de ședință din data de 30.04.2008 a fost admisă excepția tardivității depunerii apelului de către aceasta, prin urmare a respins apelul declarat de această apelantă ca tardiv formulat.
În ceea ce privește apelurile declarate de apelanții P. Municipiului Timișoara, M. Timișoara prin P., C. L. al Municipiului Timișoara și Compania Națională de Căi ferate C. SA București, tribunalul le-a admis pentru următoarele considerente:
1. Întrucât a fost desființat titlul în baza căruia s-a constatat dreptul de proprietate al intervenientului G. D. asupra imobilului cu nr. top 1385, compus din teren si construcții, înscris in prezent în CF nr. l41547-Timisoara, tribunalul a schimbat soluția primei instanțe și a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul în nume propriu G. D..
2. Cel de-al doilea motiv de apel invocat de apelante a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește soluționarea cererii de intervenție în nume propriu formulată de intimatul C. S. "B." Timișoara.
Tribunalul a reținut că în acest caz prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, dar a interpretat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile în speță.
Astfel, în data de 19.04.1947 M. Timișoara a încheiat cu Societatea Sportivă C. Timișoara o convenție prin care a pus la dispoziția acesteia din urmă pentru folosință în mod gratuit terenurile sportive cunoscute sub numele de B. precum și terenul cunoscut sub numele de Luna Parc.
La punctul 4 din acest act s-a prevăzut că durata contractului este de 30 de ani cu drept de preferință la o nouă arendare, iar la punctul 5 s-a stipulat că Societatea Sportivă C. Timișoara poate cere prelungirea contractului, iar în cazul în care contractul nu se prelungește M. este obligat să răscumpere toate clădirile și instalațiile de pe acest teren la prețul zilei stabilit de o Comisie Tehnică numită de părți.
La expirarea celor 30 de ani Societatea Sportivă C. Timișoara nu a solicitat prelungirea contractului, însă a continuat să folosească aceste terenuri în mod gratuit, și nici nu a cerut Municipiului Timișoara răscumpărarea clădirilor și instalațiilor de pe acest teren.
În speță nu s-a putut reține o prelungire tacită a contractului încheiat în data de 19.04.1947 întrucât o asemenea posibilitate nu este prevăzută în contract, nu există nicio dispoziție legală care să recunoască un asemenea drept pentru antecesoarea intervenientei și nu s-au putut aplica prin analogie dispozițiile legale din materia contractului de locațiune, întrucât prin convenție s-a instituit un drept de folosință gratuit.
P. sentința apelată în apel prima instanță a reținut că „M. este obligat sa răscumpere toate clădirile si instalațiile de pe teren la un preț actualizat; aceasta clauza contractuala a fost interpretata per a contrario, întrucât in cauza nu s-a dovedit faptul pozitiv al achiziționării de către M. Timișoara a construcțiilor de pe teren”.
M. Timișoara nu avea însă nici un interes să achiziționeze aceste clădiri atâta timp cât intervenienta folosea în mod gratuit aceste terenuri, iar pe de altă parte intervenienta avea posibilitatea să solicite obligarea Municipiului Timișoara la răscumpărarea clădirilor, lucru care nu s-a întâmplat însă.
Întrucât nu există nici un act juridic și nicio dispoziție legală care să consfințească existența în patrimoniul intervenientei a unui drept de folosință asupra acestor terenuri, iar dreptul de proprietate poate fi „trunchiat” doar în condițiile și cazurile prevăzute de lege, tribunalul a schimbat soluția primei instanțe și a respins cererea de intervenție în nume propriu formulată de C. S. "B." Timișoara.
În temeiul art. 55 C. proc. civ. din 1865 tribunalul a admis cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. C. C. Trade S.R.L. în favoarea Municipiului Timișoara prin P. și Consiliului L. al Municipiului Timișoara, întrucât apelul acestora a fost admis.
Cheltuieli de judecată.
Intervenienta accesorie S.C. C. C. Trade S.R.L. a solicitat obligarea intimaților la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 4.700 lei reprezentând onorariu avocațial.
Tribunalul a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil în ceea ce privește cuantumul lor.
În cauză s-a stabilit realitatea acestor cheltuieli, dovada plății lor fiind depusă la dosar.
În ceea ce privește caracterul rezonabil și necesar al acestor cheltuieli, instanța a considerat că un onorariu avocațial în cuantum de 4.700 lei este disproporționat față de faptul că cererea de intervenție accesorie a fost formulată și depusă la dosar la penultimul termen de judecată având caracter accesoriu, intervenienta nesolicitând recunoașterea unui drept propriu în patrimoniul său, ci doar înțelegând să susțină apărarea formulată de apelanții M. Timișoara prin P. și C. L. al Municipiului Timișoara.
Chiar dacă intervenienta a înțeles să plătească avocatului ales suma de 4.700 lei cu titlu de onorariu avocațial, pe temeiul culpei procesuale intimații nu au putut fi obligați la plata acestor cheltuieli de judecată. Instanța de apel a apreciat că un onorariu avocațial în cuantum de 1.000 lei are un caracter rezonabil în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri în termen legal, intervenientul principal G. D. și intervenienta accesorie . SRL.
La termenul din 3.06.2014, intervenientul principal a depus la dosar o cerere în care a solicitat Curții să ia act de faptul că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat în cauză, motiv pentru care instanța, conform art. 246 Cod procedură civilă urmează să aprecieze ca atare acest act de dispoziție al recurentului.
P. recursul declarat împotriva deciziei din apel, intervenienta accesorie . SRL a solicitat modificarea ei în parte în sensul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată de 4700 lei efectuate de această parte în apel, cu titlu de onorariu de avocat.
Recursul său a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă iar în fapt pe mai multe argumente.
În concret, s-a susținut că deși a intervenit în proces în favoarea instituțiilor pârâte, . SRL a urmărit să-și protejeze un interes propriu derivat din faptul că a devenit proprietara, prin cumpărare, asupra unui teren de 5971 m2 ce face parte din terenurile în litigiu, astfel încât a avut interesul de a interveni în proces pentru a preîntâmpina zădărnicirea acestui drept.
În opinia recurentei instanța nu își poate asuma libertatea de a face aprecieri asupra valorii unei cereri în raport cu alta, actul menționat, deși având denumirea accesoriu, fiind înaintat după un studiu serios al cauzei în care s-a intervenit.
Trebuia avută, de asemenea, în vedere și complexitatea dosarului, timpul îndelungat necesar pentru studierea acestuia și orele dedicate consilierii juridice a recurentului cu privire la cauză atunci când s-a apreciat valoarea onorariului avocațial.
Potrivit art. 36 alin. 1 din Legea nr. 51/2005 republicată, contractul dintre client și avocat nu poate fi cenzurat sau controlat, direct sau indirect de vreun organ al statului, el fiind stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat.
Aplicând în cauză art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța nu a aplicat în mod corect prevederile articolului menționat, neluând în calcul principalele componente care determină valoarea onorariului avocatului, nefiind avută în vedere prestația profesională a avocatului cu tot ce presupune ea. În plus, instanța nu a explicat cum din cei 4700 lei a ajuns să-i acorde doar suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Reducerea onorariului de avocat o pune pe recurentă în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
Niciuna din părțile adverse recurentei nu a formulat întâmpinare la recursul acesteia.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și în baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Contrar a ceea ce recurenta susține, Curtea constată că prin obligarea intervenienților principal la plata către intervenienta accesoriu . SRL doar a unei părți din onorariul avocatului acesteia, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, neputându-se astfel, confirma nelegalitatea deciziei prin prisma art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocat ca unul din cele două temeiuri de drept ale recursului său.
Instanța, ca terț în contractul de asistență juridică nu a intervenit pentru a determina cenzurarea clauzelor contractului și nici modificarea lui, procedând doar la limitarea consecințelor acestuia asupra obligației legale de suportare a cheltuielilor de judecată de către părțile căzute în pretenții ( în speță intervenienta accesoriu).
Această prerogativă conferită instanței ca purtătoare a autorității de stat este prevăzută de lege ( art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă) și în deplină concordanță cu Constituția ( a se vedea în acest sens, de exemplu, considerentele Deciziei nr. 401/2005 a Curții Constituționale), fiind menită a împiedica impunerea în sarcina celor aflați în culpă procesuală a unor sarcini nejustificate, sau nerezolvabile.
Cu referire la cauza dedusă judecății urmează a se constata că intervenția în proces a . SRL a avut loc la penultimul termen de judecată din 18.09.2013, când cercetarea judecătorească era desăvârșită și că, indiferent de scopul urmărit de ea, împrocesarea sa a fost un act propriu de voință, asumându-și – fără a fi obligată să o facă – sarcinile pe care le presupune un proces, inclusiv cele referitoare la costurile lui.
Instanța de apel, în argumentarea soluției a făcut în mod corect referire la jurisprudența CEDO în materie care, fără a pune la îndoială calitatea prestației unui avocat ( reflectată în onorariul convenit cu clientul său) ca și realitatea altor costuri ale procesului, determină a se considera că opozabilitatea față de partea adversă ( ca terț în raport cu acest contract, cu referire specială la onorariu), devine posibilă doar prin dispoziția instanței care are căderea de a examina efectele lui și de a dispune plata cheltuielilor de judecată în sarcina acestuia din urmă doar în măsura în care ele sunt reale, necesare ( aspecte necontestate în cauză) și rezonabile ( acest aspect fiind condiționat de datele particulare ale acuzei, printre care și acela al duratei procesului pentru partea care le-a efectuat).
Concluzionând, rezultă că prin obligarea intervenienților accesoriu la plata doar a unei părți din onorariul avocatului intervenientei accesoriu, Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, neputându-se confirma nelegalitatea deciziei sale sub niciunul din cele două temeiuri de drept ale recursului ( art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
P. urmare, recursul intervenientei accesorii va fi respins ca nefundat. Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 246 Cod procedură civilă ia act de renunțarea intervenientului principal G. D. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.727/13.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Respinge recursul declarat de intervenienta accesorie . SRL împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3 Iunie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
D. C. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
A. B.
RED: D.C./ 04.06.2014
TEHNORED: A.B./10.06.2014/2 ex./SM
Prima instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: L. D.
Instanța de apel: Tribunalul T.
Judecători: I. A. D., D. B.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 524/2014. Curtea de... | Cerere de ajutor public judiciar. Decizia nr. 176/2016. Curtea... → |
|---|
