Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 991/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 991/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-09-2013 în dosarul nr. 991/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 991
Ședința publică din 10 septembrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul L. D. împotriva sentinței civile nr. 1415/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamantul apelant L. D., av. O. D. H., în substituirea av. A. G. T., lipsă pârâtul intimat S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. V..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care reprezentantul reclamantului apelant a depus la dosar împuternicire avocațială de substituire.
Instanța, din oficiu, pune în discuție recalificarea căii de atac, în raport de data introducerii acțiunii (11.02.2013) și de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, sub care aspect acordă cuvântul.
Reprezentantul reclamantului apelant arată că apelul este calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.
Reprezentanta Ministerului Public arată că în raport de data pronunțării sentinței, calea de atac este recursul.
Instanța, în raport de data introducerii acțiunii, respectiv, 11.02.2013 și de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010, procedează la recalificarea căii de atac ca fiind recurs, iar nu apel, și, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, față de faptul că aceasta nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 1415/10.04.2013, Tribunalul A. – Secția Civilă a respins acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul L. D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit adresei comunicată de Ministerul de Interne nr._/30.11.1990 dosar precum și potrivit actelor comunicate de C.N.S.A.S. București reiese că reclamantul L. D. a fost condamnat, prin sentința penală nr. 643/1949 pronunțată de Tribunalul M. Cluj la 3 (trei) ani închisoare corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale și i s-a suspendat exercitarea drepturilor prevăzute de art. 58 CP.
P. Sentința civilă nr. 296 din 23 02 2011 a Tribunalului A. rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 732 din data de 21.06. 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221, ca urmare acesta a formulat o nouă acțiune pe un alt fundament juridic și anume în baza art. 504 C.proc.pen. prezenta acțiune.
Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 reglementează situația condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . La art.2 se stabilește că: „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor."
Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, conform art. 504 C.proc.pen. se face în condițiile acestui art. și anume:
„Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."
Din chiar considerentele Deciziei nr. 9096 pronunțată de înalta Curte de Casție și Justiție la data de 6 11 2009, depuse de reclamant, rezultă că situația persoanelor deținute politic se încadrează în prevederile L nr. 221/2009, și nu în textul art.504 C.proc.pen. care prevede ca ipoteză existența unei hotărâri definitive de achitare a fostului condamant, ceea ce nu există în speță.
Dacă înainte de existența reglementării date prin L nr. 221/2009, în practică se acordau daune morale pentru situații similare în baza art.504 C.proc.pen., în prezent după ce legea menționată a fost dată, iar termenul pentru depunerea cererilor a expirat și mai cu seamă luând în considerare și faptul că reclamantul a pierdut irevocabil în baza Legii nr.221/2009, a considera admisibilă o astfel de acțiune ar însemna practic o eludare a autorității de lucru judecat din prima hotărâre și a repune în vigoare o lege temporară care și-a epuizat efectele în timp.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul L. D., solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii instanței de fond și admiterea acțiunii în pretenții astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea instituției pârâte la suma de 500.000 euro (prin echivalent în lei la data plății) reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru condamnarea cu caracter politic, în baza art. 209 din vechiul Cod penal, pentru actele de opoziție împotriva regimului comunist precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. XVIII din Legea nr. 202/2010 în raport de temeiul de drept material al acțiunii reclamantului (art. 504 și urm. Cod pr. penală) și de data introducerii acțiunii (11.02.2013), Curtea a procedat la calificarea corectă a căii de atac formulate de acesta ca fiind recurs iar nu apel.
În motivarea cererii sale reclamantul a invocat greșita reținere în cauză a excepției inadmisibilității acțiunii întrucât s-ar putea considera că o acțiune nu poate fi dedusă judecății constituind o excepție de la dreptul de acces la justiție prevăzută de Constituția României și de CEDO.
Atâta timp cât o instanță este sesizată cu o cerere, ea trebuie să o analizeze în contextul tuturor regulilor și principiilor de drept ce-i sunt aplicabile, lucru care trebuie să se întâmple și în cazul reclamantului câtă vreme cererea nu a fost întemeiată doar pe dispozițiile art. 504 Cod pr. penală.
I se reproșează reclamantului că nu a demonstrat că s-ar încadra în cerințele art. 504 Cod pr. penală pentru că nu a dovedit că ar fi fost achitat pentru fapta pentru care a fost inițial condamnat ori, el a fost condamnat pe criterii politice ceea ce demonstrează că a fost vorba de o condamnare nelegală.
Nu se poate vorbi în cauză de autoritate de lucru judecat întrucât cauza soluționată anterior nu a fost analizată în fond ci pe excepție.
În mod egal, nelegală este – în opinia reclamantului – și reținerea excepției prescripției acțiunii în funcție de data apariției Legii nr. 221/2009 din moment ce această acțiune are un alt temei de drept, astfel cum rezultă din conținutul ei.
Obligația statului de a-i desdăuna pe cei care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 504 Cod pr. penală rezultă și din jurisprudența instanței supreme (decizia civilă nr. 4632/2012; decizia civilă nr. 5049/2010) care face trimitere în motivarea hotărârilor sale la jurisprudența CEDO generată de aplicarea art. 5 al Convenției a Drepturilor Omului atunci când reține obligația de dezdăunare impusă statului.
Condamnarea reclamantului la închisoare pe motive politice i-au cauzat reclamantului și familiei sale prejudicii morale și materiale, manifestate în domeniul vieții private și profesionale pentru a căror reparație era necesară admiterea acțiunii sale care nu este prescrisă conform art. 2537 pct. 1, art. 2538 (1), art. 2541 și art. 2542 din Noul Cod Civil câtă vreme statul pârât a recunoscut prin întâmpinare producerea prejudiciului față de reclamant, ceea ce face incidentă întreruperea cursului prescripției.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel, fără echivoc, că faptul prejudiciabil pe care reclamantul și-a bazat acțiunea în pretenții împotriva statului, înregistrată la Tribunalul A. la 11.02.2013, este existența condamnării sale la 3 ani închisoare corecțională și 2 ani de interdicție corecțională pentru delictul prevăzut de art. 209 pct. 4 din vechiul Cod penal, adică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale instaurate de fostul regim comunist.
O astfel de faptă prejudiciabilă este recunoscută de drept a avea caracter politic astfel cum se prevede în mod expres în art. 1 alin. 2 lit. a al Legii nr. 221/2009 pe care legiuitorul a adoptat-o ca o lege specială de reparație, derogatorie de la dreptul comun.
Că reclamantul a cunoscut faptul că acest fapt prejudiciabil face obiectul menționatei legi speciale rezultă din aceea că a invocat-o ca atare ca temei al acțiunii sale înregistrată la Tribunalul A. la 11.05.2010 în care a solicitat același lucru ca și în dosarul de față, respectiv obligarea statului la plata despăgubirilor cauzate lui și familiei sale.
La mai bine de un an și jumătate de la respingerea irevocabilă a acțiunii (prin decizia civilă nr. 732/21.06.2011 a Curți ide Apel Timișoara – Secția Civilă pronunțată în dosar nr._ ), reclamantul a formulat o acțiune în pretenții identică întemeiată, de această dată pe texte de drept material intern și anume dispozițiile art. 504 alin. 1 și alin. 2 și urm. Cod pr. penală (raportându-l la dispozițiile de principiu din Constituție, din Noul Cod civil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 7 al acesteia, din Legea nr. 30/1994 pentru ratificarea de către România a acestei convenții și din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor) adică, în general, pe aceleași dispoziții invocate deja ca temei de drept suplimentar și în prima acțiune.
Respingând această din urmă acțiune – contrar a cea ce reclamantul recurent susține – instanța de fond nu a dat un fine de neprimire refuzând să o analizeze ci, dimpotrivă, așa cum rezultă din cuprinsul ei, a examinat-o pe baza principiilor și normelor de drept aplicabile cauzei.
S-a arătat astfel în mod justificat în considerentele hotărârii că acțiunea nu poate fi admisă, pe de o parte, întrucât o acțiune cu părți, obiect și cauză juridică (înțeleasă ca fiind sursa raportului obligațional iar nu temeiul de drept invocat care este, oricum, același cu o parte din cel invocat anterior, în speță, o condamnare politică injustă) identice a fost deja soluționată irevocabil iar, pe de altă parte, pentru că situația prezentată de reclamant ca temei al noii cereri nu satisface exigențele art. 504 și urm. Cod pr. penală pentru a permite obligarea statului la despăgubiri .
În ceea ce privește raportarea acțiunii de față la acțiunea anterioară urmează a se reține în primul rând aceea că prima acțiune a fost soluționată nu pe baza unei excepții procedurale ci în conformitate cu puterea obligatorie a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale (care a condus la încetarea efectelor art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 consacrat inițial ca temei al despăgubirilor pentru daune morale) dar și prin analizarea doar de către instanța de fond a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 504 și urm. Cod pr. penală și a dispozițiilor din Constituție și CEDO iar, în al doilea rând, faptul că în condițiile în care statul a adoptat un cadru special în materie, concursul dintre legea specială (Legea nr. 221/2009) și legea generală (fie el dreptul civil comun al răspunderii civile delictuale sau răspunderea generată de condamnări sau arestări pe nedrept – art. 504 și urm. Cod pr. penală) se rezolvă în favoarea celei dintâi conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă el nu este prevăzut în legea specială.
Ori, din acest punct de vedere, rezultă că reclamantul nu numai că a cunoscut rezolvarea corectă a acestei opțiuni ci a și valorificat corect această opțiune, epuizându-și astfel dreptul de a sesiza legitim instanța de judecată.
Curtea va mai reține și împrejurarea că, chiar în ipoteza în care acțiunii de față nu i s-ar fi putut opune cele anterior menționate, oricum acțiunea sa în pretenții îndreptată împotriva statului și întemeiată pe dispozițiile de drept material intern ale art. 504 și urm. Cod pr. penală nu putea fi admisă întrucât situația premisă pe care s-a bazat acțiunea nu se supune exigențelor acestui text din moment ce condamnarea reclamantului nu a fost supusă rejudecării finalizate printr-o hotărâre definitivă de achitare.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că sentința civilă nr. 1415/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. este legală și temeinică motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia de către reclamantul L. D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul L. D. împotriva sentinței civile nr. 1415/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. D.C./11.09.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./13.09.2013
Prima instanță: Tribunalul A., jud. A. Ș.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 684/2013. Curtea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1109/2013. Curtea de... → |
|---|
