Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1109/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1109/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 1109/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 19.08.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1109/R
Ședința publică din 18 septembrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T. T. împotriva sentinței civile nr. 1400/24.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de D. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă, pentru reclamantul recurent lipsă, domnul avocat O. D., lipsă fiind pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că, la data de 10.09.2013, pârâtul intimat a depus la dosar întâmpinare, care se comunică reprezentantului reclamantului recurent.
Atât reprezentantul reclamantului recurent, cât și reprezentanta Ministerului Public arată că nu au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii precizate. Menționează că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru instalații și utilaje.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 12.06.2012 la T. T. sub nr._, reclamantul T. T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M. Finanțelor P., și a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale pentru contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic (stabilire de domiciliu obligatoriu în B.) la care a fost supus tatăl său T. T., în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în noaptea de 17/18.06.1951, el, tatăl și bunicii săi au fost somați de către organele de ordine ca în interval de câteva ore să împacheteze cele necesare într-o căruță, după care sub pază militară au fost îmbarcați într-un vagon de transport animale; după câteva zile de călătorie, au fost debarcați în câmp, unde li s-a repartizat o parcelă de teren, pe care și-au construit la început un bordei săpat în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o casă din chirpici, acoperită cu trestie; în acel loc a luat ființă localitatea Mărculeștii Noi din județul Ialomița. Acasă însă, în ., respectiv cereale, animale, păsări, recolta neculeasă de pe ogoare, unelte agricole, toate confiscate ca urmare a măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu.
Astfel, potrivit copiei din Registrul agricol din anii 1948-1950, tatăl său, T. T., deținea la momentul deportării o gospodărie agricolă în suprafață de 11,63 ha, cultivată cu plante naturale pe 1,73 ha, vie 0,28 ha, arabil de 9,56 ha, unelte agricole, animale domestice și păsări de curte.
La revenire, au găsit casa familială devastată, cele avute înainte de deportare distruse sau înstrăinate, iar curtea și grajdul, care anterior deportării erau pline cu animale și păsări, arătau dezolant de goale.
În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009, art. 3 lit. e, art. 5 alin. (1) lit. b și alin. (4).
Prin sentința civilă nr. 1400/24.04.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul T. T. împotriva pârâtului Statul Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de D.G.F.P. T..
P. a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Din acest text de lege rezultă că se pot solicita despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domenii proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare.”
Rezultă prin urmare că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile, care dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilaje) dar pentru care reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția imperativă a art. 5 alin. 1 lit. ”b” din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate. În acest sens este și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2192/2012.
Împotriva sentinței civile nr. 1400/24.04.2013 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamantul T. T..
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 5 alin. (1), lit. b din Legea nr. 221/2009, în cauză fiind incidente prevederile Deciziei nr. 6/2013, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că „pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
În consecință, potrivit art. 5 alin. (1), lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri pentru utilajele și instalațiile care fac obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2002, așa cum în mod legal instanța a reținut în cauză.
Cum însă, în tăcerea RIL, rezultă că poate fi solicitată pe calea Legii nr. 221/2009 și contravaloarea unor bunuri care nu au făcut obiectul notificărilor depuse anterior la Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, doar prin adăugare la lege (la Decizia Î.C.C.J. nr. 6/2012, obligatorie pentru toate instanțele) se poate reține, așa cum greșit o face Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia civilă nr. 2192/2012 și la care prima instanță s-a raportat, obligativitatea demarării procedurilor administrative la Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 pentru bunurile a căror contravaloare este solicitată pe calea Legii nr. 221/2009.
Prin precizările formulate la termenul de judecată din data de 13.03.2013 și comunicate și pârâtului, contravaloarea bunurilor confiscate potrivit copiei de pe registrul agricol al comunei Gătaia aferent anului 1951 și a valorilor de circulație stabilite prin raportul de expertiză și evaluare extrajudiciară anexat, efectuat în dosarul nr._ de expertul judiciar P. T., au fost evaluate bunurile confiscate astfel: utilaje agricole, în cuantum de 10.385 lei; animale, în cuantum de 42.525 lei.
Prin urmare, a arătat reclamantul, rezultă că utilajele agricole confiscate și evaluate la suma de 10.385 lei, cuantum necontestat în fond de pârât, fac obiectul Legii nr. 221/2009, iar instanța avea obligația acordării de despăgubiri materiale, cel puțin la valoarea stabilită.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9, art. 3041 Cod proc.civilă.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, cu motivarea că despăgubirile solicitate pentru bunurile mobile nu fac obiectul Legii nr. 221/2009, iar confiscarea acestor bunuri nu a fost dovedită.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și art. 306 alin. 2 Cod proc.civilă, față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Temeiul legal al cererii reclamantului pentru despăgubiri materiale este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, care prevede:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
………………………………
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât interpretarea acestui text legal a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești în privința bunurilor care fac obiectul Legii nr. 221/2009, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii pentru a se da o interpretare unitară dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis următoarele:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a reținut, interpretând logic dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Conform art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Recurgând și la o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a citat și alin. 5 al acestui articol:
„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, se justifică reglementarea enunțată anterior, al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate, a reținut instanța supremă.
De asemenea, a reținut că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În consecință, în baza art. 329 și art. 3307 Cod proc.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod proc.civilă, dezlegarea dată problemelor de drept printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 245/29.04.2013.
Prin urmare, de la 29.04.2013 decizia a devenit obligatorie pentru instanțe care, în dosarele având ca obiect despăgubiri materiale solicitate în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, trebuie să țină seama în interpretarea și aplicarea acestui text legal de interpretarea dată de instanța supremă.
În speța de față, așa cum rezultă din acțiune și din precizarea de la fila 22 a dosarului de fond, despăgubirile solicitate de reclamantul T. T. reprezintă contravaloarea unor mașini agricole și a unor animale, despre care susține că au fost confiscate de stat în momentul deportării.
Raportând cererea reclamantului la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și la Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că nu se încadrează în prevederile legii reparatorii.
Despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate nu se pot acorda în baza acestui text legal, care vizează, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în interesul legii, numai bunurile imobile care intră și în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, ori aceste bunuri nu puteau face nici obiectul acestor legi.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul T. T. împotriva sentinței civile nr. 1400/24.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T. T. împotriva sentinței civile nr. 1400/24.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.-20.09.2013;
Tehnored. C.J.- 03.10.2013; 2 ex.
Primă instanță: T. T.;
Judecător: D. H.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 991/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1063/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
