Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1294/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1294/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 1294/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1294
Ședința publică din 10 octombrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă D. R. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr.593 din 13.03.2013 pronunțată de T. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat C. Arala M. în substituirea av. C. C., lipsă fiind pârâtul intimat.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta reclamantei recurente depune la dosar împuternicirea avocațială și delegația de substituire.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat C. Arala M., pentru reclamanta recurentă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței civile recurate și în fond admiterea în totalitate a acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei și menținerea hotărârii tribunalului care în mod corect a respins acțiunea, în conformitate și cu soluția dată prin recursul în interesul legii, iar referitor la despăgubirile pentru daunele morale, solicitate pentru deportarea în B., arată că nu există temei legal.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. Sentința civilă nr.593 din 13.03.2013 pronunțată de T. T.a fost respinsă excepția de necompetentă teritoriala, precum și acțiunea formulata de reclamanta D. R. în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.T..
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la data de 13.06.2012 în dosarul_ reclamanta D. R. a chemat in judecata pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T., solicitând ca prin sentința sa se constate în temeiul art. 4(2) din Legea nr. 221/2009 referitor la deportarea in URSS si in temeiul art. 3 alin.1 lit.e referitoare la deportarea in Baragan, caracterul politic al masurilor administrative la care a fost supusa reclamanta împreuna cu părinții si sa se dispună in baza art. 1349 C.civ., art. 504-507 C.pr.penala si art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri in suma de 520.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta si defuncții ei părinți precum si la plata cheltuielilor de judecata.
P. întâmpinarea formulata paratul a invocat excepția necompetentei teritoriale a T. T. si a solicitat declinarea la T. București, pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata.
Paratul arata ca cererea reclamantei este lipsita de temei legal. având in vedere ca prin Decizia 1358/2010 Curtea Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a prev.art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din Lg. 221/2009. Invoca Decizia nr._ pronunțata în dosarul 14/2011 prin care ÎCCJ a admis recursul în interesul legii
Din analiza materialului probator din dosar, tribunalul a reținut că reclamanta solicita prin acțiunea pendinte sa se constate în temeiul art. 4(2) din Legea nr. 221/2009 referitor la deportarea in URSS si in temeiul art. 3 alin.1 lit.e referitoare la deportarea in Baragan, caracterul politic al masurilor administrative la care a fost supusa reclamanta împreuna cu părinții si sa se dispună in baza art._ C.civ., art. 504-507 C.pr.penala si art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri in suma de 520.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta si defuncții ei părinți precum si la plata cheltuielilor de judecata
S-a apreciat că petitele formulate trebuie respinse ca nefondate, întrucât nu se încadrează in condițiile prevăzute de legiuitor prin dispozițiile art.3 si 4 din lege, respectiv art.5 alin.1 lit.b) raportat la art.3 si 4 menționate, spre aceasta finalitate; aceeași concluzie se desprinde si din interpretarea literala si per a contrario a insasi titulaturii actului normativ invocat ca temei juridic, respectiv Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pentru petitul daune morale intemeiat pe dispozitiile art.5 alin.1 lit.a din lege s-a apreciat că se impune soluția de repsingere ca nefondat, pentru aceleasi considerente mai sus evocate, ca si in considerarea faptului ca urmare a constatarii caracterului neconstitutional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curtii Constitutionale, a incetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Reține tribunalul că aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
T. a apreciat că deși acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept, totuși, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
T. a reținut că la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul Romaniei nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfășurare, cat si fata de cele viitoare, neputându-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat sa mai producă efecte juridice.
Prevederile art.504 al.1 C.proc.pen. - potrivit caruia: "persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitiva de achitare, privarea sau restrângerea de libertate in mod nelegal trebuind a fi stabilita, dupa caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta in art.10 al.1 lit.j (alin.3) - nu isi gasesc, de asemenea, incidenta in speta.
S-a apreciat ca fiind lipsita de fundament juridic acțiunea, astfel că a fost considerata ca nefondata.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins in tot acțiunea formulata.
Împotriva sentinței civile nr. 593 din 13.03.2013 pronunțată de T. T. a formulat recurs reclamanta D. R., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea cererii de recurs reclamanta a arătat că soluția instanței ignoră conținutul Deciziei CEDO din cauza Kiladze contra Georgiei, care consacră obligația unui stat care a recunoscut caracterul nedrept al unor măsuri represive să despăgubească victimele acestora. Este irelevant faptul că jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor recunoașterea sau nu a caracterului nedrept al măsurilor represive imputabile fostului regim, în condițiile în care se statuează că odată recunoscut acest caracter și asumată obligația de a fi despăgubite victimele, statul este obligat să și procedeze la compensarea prejudiciului moral suferit.
În prezenta cauză, unde este vorba despre un abuz mult mai grav, deoarece a fost adusă atingere dreptului la libertate al unei persoane, S. și-a asumat culpa, s-a angajat a despăgubi victimele, iar apoi a revenit, creând o situație de vid legislativ în materie de norme speciale, unica soluție pentru evitarea unor noi încălcări ale drepturilor omului fiind despăgubirea victimelor în temeiul dreptului comun,
În afară de faptul că este rezultatul unei examinări pur formale a litigiului, considerentele rezumându-se la enumerarea unor facilități din materia protecției sociale de care beneficiază victimele represiunii comuniste cetățeni români, și de care reclamanta nu a beneficiat și nici nu va putea beneficia vreodată, apoi la expunerea unor aspecte de drept comparat, din care de altfel rezultă că toate statele menționate în considerente au acordat despăgubiri bănești serioase victimelor încălcărilor drepturilor omului din perioada comunistă, și nu au edictat norme inaplicabile de facto de tipul unui așa-zis drept de a beneficia de credite preferențiale la CEC (acesta este în prezent o bancă privată și norma fiind căzută în desuetudine) și în final la simpla afirmație că art. 504 alin. 1 Cod procedură penală nu este aplicabil în cauză, fără a se motiva în nici un fel.
Sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată urmare aplicării unor norme interne discriminatorii și cu încălcarea Constituției României, anume a articolului art. 11 alin. 1 din Constituția României, care prevede că „S. român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte", a art. 11 alin. 2 din Constituția României, care prevede că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", a art. 20 din Constituția României, care prevede că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celela te tratate la care România este parte", iar la alin. 2 același articol prevede că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
În lumina acestor dispoziții, instanța era obligată să analizeze cererea în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte tratate internaționale în materie la care România este parte, care interzic discriminarea (art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Prevederile constituționale sunt clare în ceea ce privește prioritatea normelor internaționale de protecție a drepturilor omului față de legislația internă, iar judecătorul național este obligat să procedeze la aplicarea directă a acestor reglementări, indiferent dacă garanțiilor instituite prin tratatele internaționale le contravin acte normative aflate în vigoare, abrogarea acestora prin decizii ale Curții Constituționale sau interpretarea lor de către înalta Curte de Casație și Justiție prin recurs în intersul legii.
Or, în condițiile în care prin abrogarea dreptului la daune morale în baza Legii 221/2009 în baza unei decizii de neconstitutionalitate si prin pasivitatea ulterioră a legiuitorului s-a creat o situație discriminatorie pentru subsemnații reclamanți si numeroase persoane aflate în situația noastră, textele Constituției României si Tratatelor Internaționale nu doar oferă instanțelor naționale temeiul pentru înlăturarea unei astfel de încălcări a drepturilor omului, ci și impun fără niciun dubiu instanțelor naționale obligația de a proceda la înlăturarea încălcării.
În ceea ce privește invocarea în mod curent în asemenea cauze a speței CEDO Slavov contra Bulgariei, în care Curtea Europeană a statuat că „dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată, nu arbitrar ori ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci printr-o operațiune juridică normală, pe calea exercitării controlului de constituționalitate" și prin urmare nu a fost încălcat vreun drept al reclamanților, alături de faptul că în conformitate cu dreptul constituțional român termenul de 45 de zile acordat legiuitorului pentru a pune de acord cu Constituția norma declarată neconstituțională reprezintă consacrarea unei posibilități și nu a unei obligații a legiuitorului, aceste argumente ale instanței sunt neconcludente în lumina celor expuse mai sus, respectarea termenului de 45 de zile și adoptarea unei legislații reparatorii corespunzătoare constituindu-se în cazul Legii 221/2009 într-o veritabilă obligație a Statului, în condițiile în care normele constituționale citate obligă S. să execute cu bună-credintă tratatele internaționale la care este parte, tratate care interzic discriminarea pe orice criterii, în situația în care este incontestabil că urmare deciziei de neconstituționalitate s-a ajuns la discriminarea unei întregi categorii de persoane, fără vreun temei rezonabil și că obligația Statului era să înlăture această încălcare a drepturilor omului.
Dincolo de orice controversă în jurisprudența CEDO cu privire la aplicabilitatea directă a normelor convenționale sau la obligația doar a instanțelor naționale de a interpreta normele interne în concordanță cu CEDO, dreptul intern, anume Constituția României, oferă norme clare și imperative suficiente - care impun aplicarea directă a tratatelor internaționale, inclusiv ale Convenției, în materia drepturilor omului de către instanțele naționale, atunci când acestea sunt mai favorabile - pentru înlăturarea discriminării la care este suspusă reclamanta prin situația creată urmare deciziei de neconstituționalitate pronunțată în materia în sfera căreia se circumscrie prezentul litigiu și pentru aplicarea neretroactivă a legii, singura soluție legală fiind în consecință admiterea acțiunii în temeiul interdicției oricărei discriminări, conținută în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convenție.
Referitor la interzicerea discriminării prin Convenția Europeană, art. 14 al Convenției interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care aceasta le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare este deci determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
In ceea ce privește garanția egalității armelor, în accepțiunea Convenției, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.
In același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Nu în ultimul rând, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, Atasasiu contra României).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. în aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Mai mult, în hotărârea pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că Ia momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
P. urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale
Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, rezultă că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 si decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă).
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).
Astfel, în Cauza B. c. României (nr. 1),, în alte spețe similare, instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor, care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, apreciem că reclamanții au o „speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței lor, constatând în încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenție.
De asemenea, în Cauza D. c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a impozitării sumei primite de petent, în temeiul Legii nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, cu ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat acest text în două decizii, în sensul că ajutorul ar fi impozabil, nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este, în mod evident, contrară prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrară atât propriei jurisprudente a înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).
De asemenea, nu se poate considera că este inaplicabil art. 504 alin 1 Cod procedură penală: anume, S. asumându-și prin adoptarea legii nr. 221/2009 vina pentru abuzurile comise în perioada regimului de dinainte de 1989, a operat o repunere în termen atât în materia răspunderii civile delictuale, cât și în materia răspunderii Statului pentru erorile judiciare. Fiind vorba în cazul deportării în B. despre o privare de libertate ilegală, faptică, dar neîndoielnic cu caracter de măsură represivă, reclamanta este în termen a promova acțiunea oricând, deoarece nu s-a pronunțat o soluție de achitare sau scoatere de sub urmărire penală de la care să poată fi calculat acest termen, așa cum corect a constatat înalta Curte de Casație și Justiție a României în cauzele având acest obiect promovate chiar anterior apariției Legii speciale (ex. cauza C.). în plus, admiterea excepției prescripției în beneficiul pârâtului conduce, după cum am arătat mai sus, la discriminarea unei categorii de persoane, ceea ce este de neconceput și încalcă prevederile constituționale invocate de subsemnata.
In consecință, constatarea lipsei temeiului de drept a prezentei acțiuni ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se impune ca instanța să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.
Aceleași argumente sunt aplicabile și în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii. Tratatele internaționale la care este parte obligă România să garanteze drepturile cetățenilor săi și să nu creeze nicio discriminare între aceștia, României îi este interzisă și crearea de discriminări între categorii de persoane prin invocarea cu rea-credință a faptului că pentru măsura deportării în URSS a etnicilor germani ar răspunde alte state sau „contexte politice ample", în condițiile în care această măsură a fost luată pe un teritoriu controlat din punct de vedere al dreptului internațional de S. R. și care nu s-a aflat sub regim de ocupație militară din punct de vedere legal - aceasta fiind singura situație în care ar fi incidență răspunderea altui stat, anume a statului ocupant. Este irelevantă politica de alianțe a României sau influența pe care alte state au exercitat-o asupra contextului intern, câtă vreme S. R. și autoritățile acestuia existau și își exercitau atribuțiile pe teritoriul de pe care s-au făcut deportările. Aceasta dincolo de faptul istoric cunoscut că ridicările au fost efectuate de autoritățile române și acestea hotărau cine anume urma să fie privat de libertate și cine nu. In ceea ce privește perioada de timp, este irelevant că privarea de libertate a avut loc înainte de perioada pentru care satul și-a asumat răspunderea prin adoptarea Legii nr. 221/2009, odată ce situația a continuat ulterior, încadrându-se în timpul vizat de lege, iar S. R. nu a întreprins absolut nimic pentru a-și proteja cetățenii și a determina eliberarea lor, acest lucru constituind o omisiune culpabilă.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 indice 1 și 304 punct 9 Cod procedură civilă.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la măsura deportării în URSS, Curtea reține că în conformitate cu dispozițiile art.3 din Legea 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Art.4 alin.2 din același act normativ prevede că persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora, aplicându-se in mod corespunzător prevederile art.1 alin.3 din lege. Acestea arată că reprezintă condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate la art.1 alin. 2 din lege, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999.
Interpretând în mod logico-juridic și corelat toate dispozițiile legale mai sus citate, Curtea reține că pentru a se constata caracterul politic al unei măsuri administrative (alta decât cea care are caracter politic de drept), aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
- să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
- să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999.
Reclamanta a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că a fost deportată în URSS la 17.01.1945. Or, având în vedere cele mai sus arătate, rezultă că măsura deportării în URSS luată împotriva reclamantei nu se încadrează în dispozițiile art.4 alin.2 din Legea 221/2009, nefiind luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prevăzută de art.1 alin.3 la care face trimitere expresă art.4 alin.2 din lege.
Pe de altă parte, art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009 dispune că măsura aplicată are caracter politic daca prin săvârșirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999, și anume “a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.” Așadar numai aceste dispoziții din OUG nr.213/1999 sunt aplicabile cererilor întemeiate pe art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, nu și dispoz. art.3 din ordonanța menționată.
Împrejurările invocate de recurentă referitoare la culpa Statului R. în ceea ce privește deportările în URSS și prelungirea efectelor acestei măsuri după martie 1945 nu sunt în măsură să modifice prevederile legale exprese ale Legii nr.221/2009. Aceasta reprezintă o lege specială care se aplică doar situațiilor expres prevăzute, neputând fi extinsă prin analogie.
P. Decizia nr.15 din 12.11.2012 pronunțată de ICCJ în dosarul nr.12/2012, publicată în M. OF. 837/12.12.2012, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale pentru măsura deportării în B. în baza Deciziei MAI nr.200/1951 (măsură considerată ca având de drept caracter politic conform art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009), prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pe de altă parte, art.504 C.pr.pen. constituie o dispoziție specială privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, astfel încât invocarea ca temei legal al răspunderii statului a acestor dispoziții presupune dovedirea condițiilor reglementate în mod expres de norma juridică. Aceasta reglementează nu numai limitele, dar si condițiile răspunderii patrimoniale a statului, precum si cazurile în care statul este exonerat de aceasta răspundere. Or, așa cum în mod corect a arătat tribunalul, măsura administrativă a deportării nu se încadrează în ipoteza textului legal mai sus analizat. Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Or, niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.
Referitor la întemeierea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea apreciază ca faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestei convenții, deoarece privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr. 593 din 13.03.2013 pronunțată de T. T. este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art. 312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă D. R. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr.593 din 13.03.2013 pronunțată de T. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 31.10.2013
Tehnored. A.M.N./S.C. - 2 ex./ 31.10.2013
T. T., Judecător: D. H.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1716/2013. Curtea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1319/2013. Curtea de... → |
|---|
