Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1072/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1072/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-09-2013 în dosarul nr. 1072/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1072
Ședința publică din 17 septembrie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. I. împotriva sentinței civile nr. 1046/20.03.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentat legal al Statului R., a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 31 iulie 2013, întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului și de menținere a sentinței civile pronunțată de T. T. ca legală și temeinică, și arată că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 Cod proc.penală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată că:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamantul B. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea STATULUI R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata echivalentului in lei la cursul BNR din ziua plații a sumei de 150.000 EURO, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat dispuse împotriva sa si a familiei în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În motivare, a arătat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa și a familiei, în baza Deciziei nr. 200/1951, S. R. a cauzat lui și familiei un prejudiciu moral, aducând atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. în consecință, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C.civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.proc.pen., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
P. măsurile administrative cu caracter politic în baza Deciziei nr. 200/1951, S. R. a cauzat acestuia și familiei un prejudiciu moral, aducându-ne atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
A arătat că acesta B. I., născut la data de 03.02.1946 în ., este fiul lui B. I. și B. S., după cum rezultă din certificatul de naștere nr._, înregistrat în Registrul Stării Civile sub nr. 4/03.02.1946.
Așa cum rezultă din adeverința eliberată sub nr. B-322/30.11.2000 de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare, familia a fost deportată, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Birda, județul T., în localitatea P. Nou-Fetesti.
A menționat că S. R. a dispus măsura administrativă abuzivă a stabilirii domiciliului obligatoriu a întregii familii, din care mai făceau parte la acea dată, alături de reclamantul B. I., părinții B. I., născut la data de 05.07.1922 și decedat la data de 27.12.2001 după cum rezultă din certificatului de deces ..M nr._, înregistrat în Registrul Stării Civile sub nr. 3776/28.12.2001 (v. anexa 4), B. S. născută la data de 30.07.1924 (conform certificatului de naștere nr._ - v. anexa 5), căsătoriți, conform certificatului de căsătorie ., nr._ (v. anexa 6) care lămurește identitatea părinților și bunicii paterni B. O., născut la data de 29.03.1899 (v. Anexa 7), decedat in 1953 și B. S., născută D. la data de 29.11.1900, conform certificatului de naștere nr._ (v. anexa 8), decedată la data de 23.03.1986 conform certificatului de deces .. 7 nr._, înregistrat la Timișoara sub nr._/24.03.1986 (v. anexa 9), căsătoriți conform certificatului de căsătorie . nr._ (v. anexa 10).
Familia a fost nevoită să părăsească o gospodărie extrem de însemnată și 14 ha si 9000 mp de teren arabil cultivat.
In 20 decembrie 1955 s-au ridicat restricțiile privind domiciliul obligatoriu și membrii familiei s-au întors în Banat să o ia de la capăt. Bucuria revenirii acasă a fost și ea știrbită căci a avut de îndurat reticența vechilor consăteni care de frica Securității nici nu vorbeau cu ei.
Conform prevederilor art. 998 - 999 din Codul civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat acestuia și familiei sale ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat mie și familiei mele.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C.proc.pen., rezultă că S. R. va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din C.civ.
După cum a precizat mai sus, atât art. 998 C.civ. cât și art. 999 C.civ., nu fac nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului ce se impune a fi reparat de către persoana care l-a produs.
Singura concluzie care poate fi trasă este aceea că, indiferent de natura prejudiciului produs, persoana care a produs un prejudiciu are obligația de a-l repara. Corelativ acestei obligații, în patrimoniul persoanei prejudiciate se naște dreptul de a solicita repararea prejudiciului produs. Rezultă astfel că dreptul a solicita repararea prejudiciului produs își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din C.civ.
P. raționamentul expus în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională îi îngrădește un drept legitim conferit de art. 998-999 din C.civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva noastră de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Natura juridică a daunelor morale solicitate prin prezenta acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană.
În drept, art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din Codul civil, art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 15 lit. f1) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
P. sentința civilă nr. 1046/20.03.2013 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea civila formulata de reclamantul B. I. in contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat prin acțiunea pendinte obligarea statului roman prin al său reprezentant la plata de daune morale in compensarea prejudiciului suferit urmare a măsurii deportării in regiunea B. a tarii noastre luata in temeiul Deciziei nr.200/1951 a MAI.
T. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de D. prin întâmpinare, întrucât aceasta instituție nu a fost chemata in judecata de către reclamant in calitate de pârât, iar calitatea de reprezentant in teritoriu al MFP a fost dovedita la ultimul termen de judecata prin depunerea mandatului acordat.
In ce privește petitul cu obiect daune morale întemeiat pe prevederile art.5 alin.1 lit. a din lege, acesta a fost respins ca nefondat, in considerarea faptului că, urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
A reținut că decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât în cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfășurare, cat si față de cele viitoare, neputându-se interpreta că este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat sa mai producă efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranța legitimă”, susceptibila de a intra in sfera noțiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în acest sens fiind si jurisprudența Curții de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Fiind lipsita de fundament juridic, acțiunea se impune a fi considerata ca nefondata, in condițiile in care art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din Codul civil, art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au fost indicate in complinire.
Ratione temporis, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu isi găsesc aplicabilitatea pe fondul cauzei, întrucât, la data condamnării, Convenția nu fusese adoptata si cu atât mai puțin fusese ratificata de România. In mod identic, nu se aplica retroactiv dispozițiile Noului cod civil in materie de prescripție extinctiva potrivit art.6 alin.4 din aceasta lege; condițiile aplicării art.504 si urm.C.proc.pen. nu sunt îndeplinite, in speța nefiind comisa o eroare judiciara.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare in raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferita de cea inițiala; or, art.14 din Convenție, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; in plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc in speța.
In raport de temeiurile juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudiciul creat prin condamnare apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
In condițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctiva, dreptul la acțiune in justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justiție o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securității circuitului civil; art.3 din același decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitării dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin măsura deportării s-a născut la data încetării acestei masuri, data care respecta si dispozițiile speciale in ce privește începutul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia răspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Termenul special de prescripție prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea in despăgubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit. a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea in despăgubiri materiale reglementata de lit. b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat si acțiunii in despăgubiri întemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecința, ca prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii in despăgubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție in condițiile art.17 rap. la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție sa nu se fi împlinit, condiție neîndeplinita in speța de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementata de norme imperative, așa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispoziții ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea in termen operează in condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite in speta; instituția renunțării la prescripție, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, isi găsește aplicabilitate doar in materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudențe constante.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins acțiunea formulată.
În termen, împotriva sentinței civile nr. 1046/20.03.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a declarat recurs reclamantul B. I. care a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate si admiterea acțiunii civile formulate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 998 - 999 din Codul civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantului și familiei sale ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.
Potrivit art. 998 C.civ. "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara ".
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C.civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât și nepatrimonial.
Nu există deci nici un temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de Codul civil, lucru susținut atât de doctrina juridică dar și de practica judiciară .
A învederat că, fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C.proc.pen., rezultă că S. R. va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului și familiei sale prin Ministerul Finanțelor Publice. S. R. este răspunzător pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a aplicării împotriva lor a măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție "S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare" iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) din C.proc. pen. "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Dreptul său de a solicita angajarea răspunderii Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate acestuia și familie sale până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din C.civ.
După cum a precizat mai sus, atât art. 998 C.civ. cât și art. 999 C.civ., nu fac nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului ce se impune a fi reparat de către persoana care l-a produs.
Singura concluzie care poate fi trasă este aceea că, indiferent de natura prejudiciului produs, persoana care a produs un prejudiciu are obligația de a-l repara. Corelativ acestei obligații, în patrimoniul persoanei prejudiciate se naște dreptul de a solicita repararea prejudiciului produs. Rezultă astfel că, dreptul său de a solicita repararea prejudiciului produs își are fundamentul în prevederile art. 998-999 din C.civ.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire Ia raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Existența numeroaselor cazuri în care S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive reîntărește faptul că raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat și că S. R. are obligația reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998-999 din C.civ., indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.
P. raționamentul expus în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională îi îngrădește un drept legitim conferit de art. 998-999 din C.civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamant și familia sa ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Așa cum a menționat, în temeiul Deciziei nr. 200/1951, întreaga familie a sa a fost deportată în B., fiindu-i stabilit domiciliul forțat pentru o perioadă de aproape cinci ani.
După părăsirea casei și gospodăriei proprii și după o călătorie de șapte zile în vagoane folosite de obicei pentru transportul animalelor, întreaga sa familie a fost instalată în câmpul liber, în Câmpia Bărăganului.
Consecința recunoașterii responsabilității Statului R. pentru prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. din C.civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului său material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului și familiei sale.
Luând act de Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Președintele României a susținut în decembrie 2006 prima declarație oficială a Statului R. de condamnare a regimului comunist din România.
P. întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentat legal al Statului R., a solicitat respingerea recursului cu motivarea că în ceea ce privește temeiul de drept al petitului referitor la acordarea daunelor morale, astfel cum a fost indicat de reclamant prin acțiune, apreciază ca prima instanța a respins acest capăt de cerere, întrucât prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31.12.2010, având in vedere ca legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestui text legal, constatat ca fiind neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
Mai mult, invocă si considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 având in vedere ca, potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate in cadrul controlului de constituționalitate, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale. deci si deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijină acesta. In aceste condiții, atât considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituție, si se impun cu aceeași forța tuturor subiectelor de drept.
In subsidiar, referitor la celelalte motive invocate de recurent, învederează ca le consideră neîntemeiate, având in vedere Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțata in dosarul nr. 14/2011 de înalta Curte de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul in interesul legii, publicata in M.O. nr. 789/07.11.2011, prin care a fost admis recursul in interesul legii si s-a stabilit ca, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, și nici ale art.14 din Constituție în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamant, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.
În ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune ( art. 504 C.pr.penală și art. 2 și 3 CEDO ), acestea nu sunt incidente în cauză, față de absența unei hotărâri penale de condamnare și neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. R. a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B. I. împotriva sentinței civile nr. 1046/20.03.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red.M.L./23.09.2013
Tehnored L.P./04.10.2013
Ex.2
Primă instanță: L. D. – T. T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1077/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1716/2013. Curtea... → |
|---|
