Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1287/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1287/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 1287/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1287
Ședința publică din 10 octombrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-au luat în examinare recursurile declarat de reclamantele C. A. și R. M., precum și de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva sentinței civile nr. 818/14.02.2013, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Olivian Ț. pentru reclamantele recurente lipsă, nefiind prezent pârâtul recurent.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat Olivian Ț., pentru reclamantele recurente, solicită admiterea recursului reclamantelor, astfel cum a fost formulat în scris, modificarea în parte a sentinței tribunalului în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 69.164 lei cu titlu de despăgubiri materiale, 1500 lei onorariu de expert și 800 lei onorariu avocat. Apreciază că raportarea la recursul în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu trebuie făcută în mod restrictiv, că bunurile la care se referă reclamantele sunt imobile prin destinație și trebuie avută în vedere existența lor la momentul confiscării. Solicită respingerea recursului declarat de pârât și arată că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului declarat de pârât și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantelor, iar referitor la recursul reclamantelor, respingerea acestuia.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 30.05.2012 sub nr._, reclamantele C. (fostă Lățan) A. și R. (fostă Lățan M.) au chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor de 500.000 (cinci sute mii) Euro, cu titlu de daune materiale, pentru luarea de măsuri administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, emisă de către pârât și suportată de către reclamanți și de întreaga lor familie, în componența ei de la data de 18.06.1951 și până în 1956, respectiv în prezentul caz 1964 și suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea acestei pricini până la obținerea unei hotărâri irevocabile, în sensul achitării lor de către pârât.
În motivarea cererii, reclamantele au susținut că deportarea a fost o politică a regimurilor totalitare care au dobândit o amploare de masă în U.R.S.S. în timpul dictaturii staliniste. În România, după ocuparea țării de către sovietici, aceste practici inumane au fost activate în anul 1951, când peste 12.791 de familii au fost deportate din vestul țării în Câmpia Bărăganului, din sud-est. Au fost deportați români, germani, bulgari, unguri, sârbi și alte naționalități (bănuite de simpatii în favoarea titoismului).
Pentru realizarea deportării au fost folosite efective militare, formate din trupe de Grăniceri, Miliție și Securitate, pentru operațiunile de blocare, ridicare, escortare și predare.
Îmbarcarea familiilor și transportul acestora s-a făcut în vagoane de marfă tip „bou-vagon" sub directa îndrumare și supraveghere a activiștilor de partid comunist, securiștilor si milițienilor.
Din anul 1951 până în anul 1956 mii de oameni au suferit în stepa Bărăganului. Aici oamenii s-au trezit sub cerul liber, în mijlocul naturii, fiind obligați și forțați de intemperii să-și construiască bordee din pământ bătut, acoperite cu stuf, papură sau paie, fiind distribuiți în 18 localități nou înființate deși la locurile lor de baștină le-au rămas la bunul plac și la discreția dictatorilor spre folosință averile, proprietățile în totalitate agonisite cu chinuri și sacrificii de generații întregi și de cei mai gospodari oameni ai țării în acele perioade. în B., acești oameni nu au uitat nicio clipă cine sunt, și nici de unde au fost smulși cu forța, purtându-și cu demnitate cătușele deportării și credința în Dumnezeu.
Pe lângă traumele, suferințele fizice și psihice și tot ceea ce aparține de domeniul daunelor morale, aspecte desconsiderate și nemaiacordate din varii motive de către actuala structură statală, iasă în relief cea mai flagrantă și fundamentală încălcare a drepturilor omului și anume „dreptul la proprietate".
Dreptul la proprietate privit sub componentele sale indispensabile ca inviolabil și imprescriptibil.
Drepturi de care au fost deposedați în mod abuziv și ilegal și de a cărui folosință nu au putut să se bucure și să beneficieze.
In fapt, la data de 18.06.1951 reclamantele, având vârstele de 10 și respectiv 5 ani, tatăl acestora, mama și ambii bunici, în floarea vârstei și puterii de muncă respectiv 31-53 ani, au fost obligați să părăsească casa natală din .-S. și să fie deportați în B., . lor rămânând în administrarea și folosința primăriei locale o casă compusă din 4 camere, 1 bucătărie, 1 coridor, 1 beci, anexe gospodărești ca: 1 magazie, 1 grajd, 2 cotețe porci, mobilierul complet al casei, animale de curte și păsări, una grădină de legume și suprafața de 22 lanțe de teren agricol, aproximativ 12,76 ha, din care 3 lanțe de vie (1,65 ha) și restul teren cerealier, cât și inventarul agricol.
Toate aceste bunuri aflate în proprietatea lor până la data deportării au fost disponibilizate și trecute în administrarea primăriei Naidăș, sub document scris (act oficial).
După chinurile și îndurările suferite timp de 5 ani în B. la reîntoarcere, din întreaga proprietate, nu am mai găsit nimica din inventarul mobil, ca păsări, animale, anexe gospodărești, inventarul agricol, mobilierul casei, iar casa care era degradată în proporție de peste 50% era sediul uzinei electrice din comună.
Mai mult chiar odată cu sosirea în Naidăș, nu au putut intra imediat în posesia și folosirea casei, aceasta fiind sediul uzinei electrice astfel că încă un timp de 8 ani de zile nu au putut locui în casa fiind obligați să locuiască la neamuri și cunoscuți, până când în sfârșit au reușit să plece cei cu uzina electrică. Deci lipsa de folosință a fost de 12 ani.
Tot la întoarcere terenul agricol care a fost în totalitate proprietatea lor, fără acordul sau voința lor a fost trecut în proprietatea C.A.P. Naidăș și I.A.S Răcăjdia, dobândindu-l cu acte în regulă tocmai în anul 1991, au fost deposedați de această proprietate și nu au putut să se bucure de beneficiul și folosința ei timp de aproximativ 40 de ani.
Astfel că, pe lângă pierderea drepturilor de folosință a proprietății, a bunurilor mobile și a inventarului viu și agricol la producerea de daune materiale în detrimentul familiei a concurat și pierderile materiale ocazionate cu deportarea cât și după, cât și pierderile și beneficiile nerealizate pe toate planurile ocazionate de deportare cât și ulterior.
În drept, reclamantele își întemeiază cererea pe dispozițiile O.U.G. 214/1999 republicată și Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. 1 lit. b.
P. sentința civilă nr. 818 din 14.02.2013, pronunțată de T. C.-S., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele C. (fostă Lățan) A. și R. M. (fostă Lățan M.), în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 69.164 lei, reprezentând daune materiale. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1500 lei reprezentând onorariu expert și la plata sumei de 800 lei reprezentând onorariu apărător.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantele împreună cu antecesorii acestora au fost deportați în B., din loc. Naidăș, în anul 1951, iar în momentul deportării le-a fost confiscată casa de locuit, în care se aflau mai multe bunuri, după cum urmează; prăsitoare: 1 buc; plug de arat uzat: 1 buc; cadă de lemn din gorun 2000 l:1buc;furcă de fier: 1 buc; secere:2buc; mașină de tors lâna (roata de tors): 1 buc; sobă tuci:2buc; bufet lemn uzat: 1 buc; paturi lemn:2buc; bancă lemn: 1 buc; scaune individuale lemn în stare bună:4buc; suporturi flori:2buc; cadă pentru opărit porcii: 1 buc; lăzi lemn pentru făină:3buc; oglindă toaletă cu trei corpuri: 1 buc; batoză pentru porumb de mână: 1 buc; fier de călcat cu cărbune,jar:1buc; pompă pentru fântână: 1 buc; furcă de lemn: 1 buc; toalete:3buc; dulap: 1 buc; noptiere:2buc;masă pedestal:2buc; dulap lemn 1/1,50 galben: 1 buc; lampă lumină petrol: 1 buc; masa de lemn mică: 1 buc; masă de lemn mare: 1 buc; pat de lemn: 1 buc; scaun: 1 buc; ladă pentru haine: 1 buc; cântar mic 10 kg: 1 buc; stelaj cu 65 sertare pentru prăvălie: 1 buc; poliță de lemn reformă: 1 buc; felinar: 1 buc; plug tracțiune animală uzat:1 buc; plug vie uzat:1 buc; butoaie 500 l:2 buc; butoaie 300 l:2 buc; răcitoare:3 buc, bunuri care au fost evaluate de către expertul desemnat în cauză la valoarea de 31.479 lei.
S-a reținut că la întoarcerea în localitate, aceste bunuri mobile nu le-au mai fost restituite (declarațiile martorilor), decât imobilul și terenul aferent.
T. a reținut că fiind certă existența în patrimoniul antecesorilor reclamantelor doar a bunurilor arătate întrucât cu privire la acestea există înscrisuri ce conțin procesele-verbale întocmite de autorități în momentul preluării, înscrisuri ce au natura unui început de probă scrisă și care au putut fi coroborate cu probe testimoniale. Totodată, văzând dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009, s-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere doar bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar pentru ca un bun să fie confiscat, s-a apreciat necesar ca acel bun să fi existat la momentul deportării, din această categorie nefăcând parte și bunuri care ar fi putut exista în viitor (cum sunt culturile agricole viitoare). De asemenea în categoria de bun mobil nu intră nici lipsa de folosință a terenurilor pentru perioada deportării, dar nici a imobilului care a fost confiscat, și restituit cu mult mai târziu decât data la care au revenit din B..
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că în cauză a fost dovedită atât existența în patrimoniul antecesorilor reclamantelor cât și faptul confiscării a bunurilor mai sus enumerate, bunuri ce se încadrează și în noțiunea de "bunuri confiscate" (astfel cum este prevăzută la art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009) dar și a culturilor aflate pe terenurile confiscate în anul 1951, evaluate la suma de 37.685 lei.
Pentru aceste considerente, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantele C. A. și R. M..
Împotriva sentinței civile pronunțate de T. C.-S. au declarat recurs în termen legal atât reclamantele C. (fostă Lățan) A. și R. (fostă Lățan) M. la 27.03.2012 (fila 8-11), cât și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. la 16.05.2013, solicitând
Reclamantele recurente C. (fostă Lățan) A. și R. (fostă Lățan) M. au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii civile, respectiv acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului construcție (casă de locuit), și a terenurilor, confiscate, precum și contravaloarea distrugerilor produse casei de locuit.
Reclamantele au criticat sentința civilă recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civ., inclusiv prin raportare la dispozițiile Decizei nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată ca urmare a recursului în interesul legii care, în opinia lor, aduce lămuriri categoriilor de bunuri cu privire la care se pot acorda despăgubiri în temeiul Legii nr._, dar despre care subliniază că nu trebuie interpretate restrictiv, fără a ține cont de spiritul legii menționate anterior, chiar dacă aplicabilitatea acesteia este obligatorie.
În concret, reclamantele susțin că tribunalul a dat o interpretare proprie prevederilor ar. 5 lit. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, în sensul că deși face referire la categoria de bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, bun care să existe la momentul deportării și să fie confiscat,
cu trimitere directă la casa de locuit, nu acordă despăgubiri nici pentru distrugerile aduse casei, nici pentru lipsa de folosință a acesteia, care a durat o perioadă de 12 ani.
Din modul de interpretare dat de către prima instanță, aceasta apreciază că în categoria bunurilor pentru care se acordă despăgubiri potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, intră doar bunurile mobile, interpretare care în opinia lor este total greșită, întrucât însăși de Decizia nr. 6/2013 a ICCJ arată că dispozițiile legale sus-menționate se aplică pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative de reparație, respectiv Legea nr. 10/2010 și Legea nr. 247/2005, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În acest sens, reclamantele precizează că acordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile care se aflau în casa de locuit, este admisibilă, întrucât aceste bunuri sunt imobile prin destinație, categorie vizată și de Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca de asemenea, și despăgubirile pentru recoltele aflate pe terenurile confiscate în anul 1951.
În consecință, pornind de la aceste considerente, reclamantele susțin că în mod greșit instanța de fond a exclus de la acordarea despăgubirilor suma totală de 1.019.072 lei, formată din contravaloarea culturilor agricole viitoare – 956.541 lei, contravaloarea lipsei de folosință a casei de locuit confiscată o perioadă de 12 ani – 47.791 lei și contravaloarea despăgubirilor aferente distrugerilor casei de locuit – 14.740 lei, subliniind că aceste despăgubiri reprezintă drepturi de creanță corelative obligațiilor legate de restituirea unor bunuri imobile (terenuri și casă) drepturi de creanță care nu sunt altceva decât bunuri imobile prin obiectul la care se referă.
Pentru toate aceste considerente, reclamantele-recurente au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul acordării despăgubirilor astfel cum acestea au fost solicitate prin cererea introductivă și calculate prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 lit. b, alin. 2 și 3 din Legea nr. 221/2009, rap. la art. 304 pct. 9 Cod pr.civ.
Pârâtul recurent S. R., prin M. Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. a solicitat admiterea recursului său, modificarea în parte a sentinței civile, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile.
În motivare, pârâtul susține că sentința civilă nr. 818/14.02.2013 a fost dată de T. C.-S. cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din lege, care dă dreptul reclamantelor la despăgubiri materiale privind bunurile confiscate, cu condiția ca acestea să nu fi fost despăgubite în temeiul legilor speciale de reparație. În opinia pârâtului, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 au în vedere în mod exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, neputând fi incluse aici și bunurile mobile.
De asemenea, prin motivele de recurs dezvoltate în scris, pârâtul a criticat și modul de calcul al cuantumului despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, prin raportare la prețurile actuale, susținând că acesta nu are temei legal, argument ce se coroborează cu opinia potrivit cu care acestea nu sunt avute în vedere de Legea nr. 221/2009.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate de părți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat recursul reclamantelor și respectiv, întemeiat recursul pârâtului, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
P. acțiunea civilă ce face obiectul prezentei cauze, reclamantele C. A. și R. M. au solicitat acordarea de despăgubiri materiale, reprezentând prejudiciul direct cauza și suportat de familia reclamantelor, urmare a deportării lor în B., întreaga avere constând în casă, terenuri și animale din gospodărie fiind confiscată de autoritățile de stat. În concret, reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru distrugerile aduse casei de locuit compusă din 4 camere, o bucătărie, un coridor, un beci, anexe gospodărești: o magazie, un grajd, 2 cotețe porci, mobilierul complet al casei, animale de curte și păsări, o grădină de legume și suprafața de 22 lanțe de teren agricol – aproximativ 12, 76 ha, din care 3 lanțe de viță de vie (1,65 ha) și restul teren cerealier, cât și inventarul agricol.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar, interpretarea obligatorie a textului art. 5 lit. b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
P. urmare, motivele de recurs invocate de reclamante sunt nefondate, pentru aceleași considerente expuse anterior fiind întemeiat recursul declarat de pârât.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantele C. A. și R. M., va admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva sentinței civile nr. 818/14.02.2013, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ și în consecință, va modifica în tot sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele C. A. și R. M..
Admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva sentinței civile nr. 818/14.02.2013, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
Modifică în tot sentința civilă recurată în sensul că respinge acțiunea civilă formulată de reclamante.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 11.11.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./11.11.2013
T. C.-S., Judecător: M. M.
| ← Expropriere. Decizia nr. 127/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Sentința nr. 5/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
