Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 10-10-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 1293/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1293
Ședința publică din 10 octombrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G. JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. F. I. împotriva sentinței civile nr. 1577/25.03.2013 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii tribunalului ca temeinică și legală în raport cu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție date în materie, în soluționarea recursurilor în interesul legii.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată la T. C.-S. sub nr._ la data de 13.06.2012, reclamantul M. F. I. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va da, să constate că reclamantul se încadrează în dispozițiile art.1 alin.2 și art.5 din Legea nr.221/2009 și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro, daune materiale.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că prin decizia M.A.I. nr.200/1951, familia sa a fost ridicată din casa sa, fiind deportată în Câmpia Bărăganului.
Întreaga avere rămasă în casă, trecută pe numele bunicului reclamantului, M. I., a fost confiscată de autoritățile comuniste.
Reclamantul solicită despăgubiri pentru 50 oi, 4 vaci, 2 cai, 1 mânz, 8 porci, 10 purcei precum și contravaloarea culturilor agricole din anul 1951 până în anul 1989, arătând că la momentul deportării familia sa deținea 11,60 hectare de teren agricol, cultivate astfel: 0,29 ha. sfeclă de zahăr, 2,39 ha. porumb, 0,14 ha. orz, 0,29 ha. ovăz, 4,18 ha. grâu, 0,16 ha. cartofi, 0,83 ha. legume și 1,44 ha. fânețe.
În drept, invocă dispozițiile Legii nr.221/2009, art.1 și art.5.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., nu a depus întâmpinare.
P. sentința civilă nr.1660/24.10.2012, pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._ , a fost respinsă ca tardivă acțiunea formulată de reclamantul M. F. I., împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P..
P. decizia civilă nr.102/R/24.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, a fost casată hotărârea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la T. C.-S..
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată nu expirase termenul de introducere a acțiunii, prevăzut de art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, acțiunea reclamantului nefiind tardiv formulată.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._, la data de 26.02.2013.
P. sentința civilă nr. 1577/25.03.2013 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ ,în rejudecare, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M. F. I., împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P..
Pentru a pronunța această soluție, în rejudecare, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale, în sumă de 200.000 euro, pentru 50 oi, 4 vaci, 2 cai, 1 mânz, 8 porci, 10 purcei precum și contravaloarea culturilor agricole din anul 1951 până în anul 1989, arătând că la momentul deportării familia sa deținea 11,60 hectare de teren agricol, cultivate astfel: 0,29 ha. sfeclă de zahăr, 2,39 ha. porumb, 0,14 ha. orz, 0,29 ha. ovăz, 4,18 ha. grâu, 0,16 ha. cartofi, 0,83 ha. legume și 1,44 ha. fânețe.
Conform susținerilor apărătorului ales al reclamantului, casa trecută pe numele bunicului reclamantului, M. I., a fost confiscată de autoritățile comuniste și a fost restituită familiei reclamantului.
T. a apreciat că potrivit dispozițiilor Deciziei nr.6/15.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
De asemenea, tribunalul a reținut că persoana îndreptățită poate solicita despăgubiri reprezentând echivalentul valoric numai pentru terenuri cu sau fără construcții (imobile prin natură), bunuri mobile devenite imobile prin încorporare în construcții și pentru utilaje și instalații preluate odată cu imobilul, reglementarea în materie fiind de strictă interpretare și aplicare.
Din probele administrate tribunalul a apreciat că cererea reclamantului nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, pentru acordarea de despăgubiri materiale, neavând bunuri imobile confiscate și nerestituite.
Față de cele mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă, art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 și de dispozițiile Deciziei nr.6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziții obligatorii pentru instanțele judecătorești de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantul M. F. I..
Împotriva sentinței civile nr. 1577/25.03.2013 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, a declarat recurs în termen legal, la 21.06.2013, reclamantul M. F. I., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate în sensul desființării acesteia și rejudecând cauza pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul critică soluția tribunalului, considerând că prima instanță s-a aflat într-o eroare de drept aplicând speței Decizia nr. 6/1504.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit căreia se pot acorda despăgubiri materiale numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 și aceasta întrucât, apreciază recurentul, actul normativ respectiv nu are aplicabilitate în cazul său. De asemenea, recurentul critică sentința pronunțată de prima instanță prin aceea că nu s-a avut în vedere faptul că legea nu distinge dacă bunurile a căror reparație materială o solicită, fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în natură sau prin echivalent. În plus, recurentul consideră că prima instanță trebuia să rețină că el a făcut dovada cu înscrisuri privind bunurile solicitate și a solicitat proba cu martori având în vedere că la acel moment statul comunist nu a întocmit acte cu privire la confiscare sau au fost întocmite acte care respectau numai parțial situația reală a gospodăriilor celor deportați.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantul recurent, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin. 4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
P. urmare, motivele de recurs invocate de reclamant sunt nefondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1577/25.03.2013 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. F. I. împotriva sentinței civile nr. 1577/25.03.2013 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 25.10.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./25.10.2013
T. C.-S., Judecător: A. C.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1318/2013. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 127/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
