Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 861/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 861/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 861/2013
ROMÂNIAoperator 2829
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR 861/2013
Ședința publică de la 13 Iunie 2013
PREȘEDINTE :C. P.
JUDECĂTOR :M. G.
JUDECĂTOR :A.-M. N.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant M. G. împotriva sentinței civile nr. 1082/12.03.2013 pronunțată de T. A. în dosar nr._ ,în contradictoriu cu pârâtului intimat S. R. prin M. FINANȚELOR P. având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009 și art.504 C.pr.pen.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
M. Public a fost reprezentat de doamna procuror E. B. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri formulate și excepții de invocat, constatând că s-a solicitat judecarea și în lipsa părților, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță a respins în mod corect cererea reclamantului care nu se încadrează în dispoz. art.504 C.pr.pen.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 1082 pronunțată în data de 12.03.2013 de T. A. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea civilă în pretenții formulată reclamantul M. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A..
Pentru a pronunța această soluție, deliberând asupra acțiunii civile înregistrate pe rolul Tribunalului A. la data de 08.02.2012, această instanță a reținut că reclamantul M. G. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând, în baza art.504 alin.1 și alin.2 C.pr.penv., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din data plății și a cheltuielilor de judecată ocazionate prin prezentul litigiu.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Sentința penală nr.72/1959, pronunțată de T. M. Timișoara, la data de 18.02.1959, cu unanimitate de voturi, în baza art.209 pct.1 Cod penal și art.292 Codul justiției militare, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, fiindu-i confiscată în totalitate averea și de asemenea fiind dispusă împotriva sa măsura suspendării exercitării drepturilor prevăzute de art.58 Cod penal.
A mai relatat reclamantul că pe toată perioada executării pedepsei a fost supus unor chinuri fizice și psihice greu de suportat, deținuții fiind în mod repetat bătuți, înfometați, obligați la muncă istovitoare în condiții atmosferice precare și forțați să doarmă câte 40 într-o singură celulă, pe paturi din lemn sau din fier, de cca.30 cm, fără saltea și fără pernă.
Reclamantul susține că aceste măsuri au lăsat repercusiuni grave asupra stării sale de sănătate, cu atât mai mult cu cât efectele condamnării nu au încetat să existe nici după eliberarea sa din anul 1963, reclamantul și întreaga sa familie continuând să fie în urmăriți de către serviciile de securitate.
Față de aceste împrejurări, subliniind că prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa de către regimul comunist i-au fost afectate în mod evident atributele fundamentale ale persoanei, reclamantul consideră că în speță sunt pe deplin întrunite elementele răspunderii civile instituite de art.504-505 C.pr.pen. și art.52 alin.3 din Constituție, iar instanța de judecată este obligată a dispune repararea integrală a prejudiciului ținând cont nu doar de consecințele produse pe plan fizic, psihic, social, moral și material, dar și de umilința la care întreaga familie a reclamantului a fost supusă în timpul și după executarea pedepsei.
În dovedirea acestor afirmații reclamantul face trimitere la Decizia nr.297/21.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că repararea prejudiciul trebuie să fie integrală, instanța putând fixa o sumă de bani nu doar pentru a repune victima într-o situație similară celei avută anterior, cât și pentru a-i procura acesteia satisfacții de ordin material, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.
În drept reclamantul a invocat dispozițiile art.504-505 Cod procedură penală, art.20,21 și 52 din Constituția României, art.3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.2518 coroborat cu art.1531 din Noul Cod Civil, art.1 din Legea nr.221/2009 și art.2-3 din OUG nr.214/2009, iar în probațiune depune înscrisuri doveditoare și practică judiciară.
P. întâmpinarea depusă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. A., în reprezentarea Statului R. prin M. Finanțelor P., a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii raportat la Deciziile Curții Constituționale nr.1358/20.10.2010 și nr.1354/20.10.2010.
Analizând acțiunea reclamantului prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul a reținut în fapt următoarele:
Reclamantul M. G. a fost condamnat, prin Sentința penală nr.72/1959 a Tribunalului M. Timișoara, la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică și 8 ani degradare civică, fiindu-i confiscată întreaga avere și fiind dispusă împotriva sa măsura suspendării exercitării drepturilor prevăzute de art.58 Cod penal.
P. Sentința civilă nr.248 din 21 02 2011 a Tribunalului A. rămasă irevocabilă prin Decizia nr.1023/7 10 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221 din 2 iunie 2009, ca atare s-a promovat pe un alt fundament juridic și anume în baza art. 504 C.proc.pen. prezenta acțiune.
Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 reglementează situația condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . La art.2 se stabilește că: ,,Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”
Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, conform art.504 C.proc.pen. se face în condițiile acestui art. și anume:
,,Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Din chiar considerentele Deciziei nr.9096 pronunțată de Înalta Curte de Casție și Justiție la data de 6 11 2009, depuse de reclamant, rezultă că situația persoanelor deținute politic se încadrează în prevederile L nr.221/2009, și nu în textul art.504 C.proc.pen. care prevede ca ipoteză existența unei hotărâri definitive de achitare a fostului condamnat, ceea ce nu există în speță.
Dacă înainte de existența reglementării date prin L nr.221/2009, în practică se acordau daune morale pentru situații similare în baza art.504 C.proc.pen., în prezent după ce legea menționată a fost dată, iar termenul pentru depunerea cererilor a expirat și mai cu seamă luând în considerare și faptul că reclamantul a pierdut irevocabil în baza L nr.221/2009, a considera admisibilă o astfel de acțiune ar însemna practic o eludare a autorității de lucru judecat din prima hotărâre și a repune în vigoare o lege temporară care și-a epuizat efectele în timp.
Pentru considerentele expuse T. a respins acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul M. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. G. solicitând în baza art.304 pct.7-9 art.312(2), (5) Cod procedura civila, art.5 din Codul civil admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, conform cererii sale inițiale întemeiată pe disp.art. 504 aliniat 1, art.504 aliniat 2, art.505 aliniat 1, art. 505 aliniat 4 Cod procedura penala, art.52 (3) din Constituția României, art. 20 din Constituția României.
În motivarea recursului a arătat că prima instanța a respins acțiunea ca fiind inadmisibila, apreciind ca atât timp cât a formulat o cerere de chemare in judecata întemeiata pe dispozițiile Legii nr.221/2009, care a fost respinsa irevocabil, nu ar mai avea dreptul de a promova o alta acțiune in temeiul disp.art.504, art.506 Cod pr.penala, respectiv art.52(3) din Constituție. Acest raționament este unul incorect, nelegal, subiectiv in raport cu situația din cazul in speța si cu prevederile legale aplicabile spetei de fata, fiind o încălcare clara a accesului liber la justiție, la un proces echitabil.
Recurentul arată că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiata întrucât inadmisibilitatea unei acțiuni presupune faptul ca o acțiune nu poate fi dedusa judecații in fata unei instanțe judecătorești, constituind o excepție de la dreptul de acces la justiție reglementat constituțional si prin art.6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, iar inadmisibilitatea trebuie sa fie prevăzuta expres de lege si justificata pe cauze obiective si proporționale cu scopul urmărit printr-o asemenea reglementare. Atât timp cit instanța de judecata este sesizata cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanța trebuie sa-l analizeze in contextul tuturor regulilor si principiilor de drept aplicate, in caz contrar puțind ajunge in situația denegării de dreptate. Toate aceste considerente sunt aplicabile si in prezenta speța, cererea sa fiind admisibila in raport cu starea reala de fapt din cazul in speța, cu prevederile legale ce-i sunt aplicabile, având in vedere totodată si faptul ca temeiul de drept al acțiunii sale nu este strict limitat la prevederile art.504 si art.505 Cod procedura penala.
A mai invocat recurentul că a fost condamnat pe criterii politice pentru o infracțiune de drept cu caracter politic, iar efectele condamnării au fost înlăturate de drept, dovedindu-se clar, cert ca a fost condamnat si închis in mod nelegal, fiind respectate cerințele dispoz.art.504 Cod procedura penala.
Nu se poate vorbi nici de autoritatea de lucru judecat in raport cu acțiunea anterioara pe care eu a promovat-o in temeiul disp.art.5 pct.l lit.a. ) din Legea nr.221/2009 atât timp cit situația din cazul in speța nu a ajuns sa fie analizata in dosarul anterior pe fondul cauzei, iar instanța de judecata in acel dosar cu nr._ s-a pronunțat pe o excepție, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii - art.5 pct.l lit.a din Legea nr.221/2009.
Consideră de asemenea ca nici excepția prescripției in funcție de data apariției Legii nr.221/2009, nu este întemeiata, atât timp cât acțiunea are un alt temei de drept. În drept a invocat dispozițiile prevăzute de art. 504 alin. 1 si art. 504 aliniat 2, art. 505 alin.lart.505 aliniat 4 Cod procedura penala, - dispozițiile prevăzute de articolul 52 (3) din Constituția României, cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publica,dispozițiile prevăzute de art.20 din Constituția României cu privire la Tratatele internaționale privind drepturile omului,dispozițiile prevăzute de art.21 din Constituția României cu privire la accesul liber la justiție,art.22 din Constituția României cu privire la dreptul la viata, la integritatea fizica si psihica,art.2, art. 3, art.5,art.6, art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale,reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art. 2518 coroborat cu art.15, 61 si următoarele, art.71 si următoarele, art.1531, art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542din Codul civil. Legea 30/1994 cu modificările ulterioare - privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție, Art.1,4 din Legea nr.303/2004 cu modificările ulterioare.
Mai mult, a arătat că motivele pe care se sprijină sentința primei instanțe sunt contradictorii, străine de natura pricinii si nu reflecta starea reala de fapt. In cuprinsul hotarârii recurate se face trimitere expres Ia dispozițiile Legii nr.221/2009, apreciindu-se ca persoanele deținute politic se încadrează numai in prevederile acestei legi cu nr.221/2009, aspect total greșit in raport cu motivația si considerentele acțiunii sale din prezentul dosar. Astfel sentința pronunțata de T. A. a fost data cu aplicarea greșita a prevederilor legale.
Reclamantul a invocat prevederile art.l alin.(l), (2) din Legea nr.221/2009, tocmai pentru a sublinia ca aceasta condamnare la care a fost supus la data de 22.08.1951 in temeiul dispoz. art. 209 din Codul penal, constituie de drept o condamnare cu caracter politic. Este un fapt de notorietate si anume cel potrivit căruia la data condamnării sale nu a primit nici sentința penala de condamnare si nici un alt înscris care sa confirme închisoarea pe care a făcut-o. Cu certitudine anterior anului 1990 reclamantul nu a avut posibilitatea de a obține sentința de condamnare si întregul dosar de condamnat pe criterii politice si implicit de a promova o acțiune împotriva Statului roman pentru obligarea acestuia la plata unor despăgubiri cu caracter moral, in temeiul art.504 Cod procedura penala. De altfel după eliberarea sa din închisoare, nu a fost posibil sa exercite o acțiune in despăgubiri împotriva statului roman întrucât in acea perioada excesul de represiune a instituțiilor statului era la cote maxime.
Dreptul la libertate si siguranța este garantat de art.5 din Convenție, care in paragraful 1 lit.e prevede ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului in care a fost arestat sau reținut in vederea aducerii in fata autorităților judiciare competente, sau cand exista motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune, sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune, sa fuga dupa săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri in situația lipsirii de libertate este garantat de paragraful 5 al acestui articol. Așadar trebuie admis ca o persoana care a fost privata in mod nelegal de libertate, are dreptul la repararea prejudiciului produs in condițiile art.504 Cod procedura penala. Aceeași consecința a recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are si interpretarea acestui text legal prin raportare la art.5 paragraf 5 din Convenția Europeana. Din perspectiva normei europene deținerea reclamantului in mod nelegal atrage o încălcare a dreptului la libertate si obliga autoritățile statului la repararea prejudiciului produs.
De asemenea a arătat că nu i s-a comunicat, respectiv nu a fost încunoștințat asupra măsurii de scoatere de sub urmărire penala, motiv pentru care nu operează în speță prescripția dreptului la acțiune.
P. art.2 din legea 221/2009 s-a statuat că «toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.l sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor. Or, atât timp cât doar prin aceste prevederi legale au fost înlăturate de drept efectele hotărârilor judecătorești de condamnare, (legea fiind in vigoare până la data de 14.06.2012), termenul de 18 luni pentru introducerea acțiunii sale nu este depășit.
Mai mult, acest caracter nelegal al privării sale de libertate nu a fost stabilit decât atunci când au fost înlăturate toate efectele hotărârii judecătorești prin care a fost condamnat pe nedrept, așa cum s-a arătat mai sus.
Totodată, odată cu înlăturarea tuturor efectelor hotărârii judecătorești de condamnare, a fost achitat efectiv pentru oricare dintre motivele prevăzute in codul de procedura penala, susținerea in sensul ca nu ar exista in cauza o hotărâre de achitare fiind fără nici un suport.
Condamnarea sa la închisoare pe motive politice i-a cauzat prejudicii materiale si morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții si evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum si atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare si reputație. De asemenea lipsirea sa de libertate, a produs consecințe si in planul vieții private si profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989, viata de familie, imaginea si sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului.
Potrivit dispoz.art.2523 cod civil prescripția începe sa curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau după împrejurări trebuia sa cunoască nașterea lui. In cazul in speța, având in vedere condițiile anterioare anului 1990 cu certitudine nu putea introduce o asemenea acțiune, iar ulterior nu a avut posibilitatea, respectiv nu a existat un cadru, clar, cert care sa-i permită promovarea unei acțiuni de acest gen. Acest cadru - din păcate pentru o scurta, foarte scurta perioada de timp datorita intervenției Curții Constituționale - a fost creat prin apariția Legii nr.221/2009 când au fost înlăturate de drept toate efectele hotărârilor de condamnare pentru persoanele condamnate pe criterii politice. Or, ., nu se poate cunoaște cu exactitate care a fost data când s-ar fi născut dreptul său la acțiune.
Pe de alta parte, acțiunea nu este prescrisa in raport cu dispozițiile prevăzute de art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542 din Noul Cod civil, atât timp cit a intervenit întreruperea prescripției, prin recunoașterea de către pârâtă a dreptului a cărui acțiune se prescrie. Aceste prevederi legale sunt incidente in cauza având in vedere ca pârâta a recunoscut in mod expres prejudiciul pe care statul roman i l-a creat cu peste 50 ani înainte, ca efect al condamnării pe criterii politice Ia care a fost supus cu totul nemeritat pe când avea doar vârsta de 30 ani, fiind închis in perioada 22.08._63.
Conform art.5 pct.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, orice persoana care este victima unei arestări sau a unei dețineri in condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul Ia reparații.
Curtea Constituționala a reținut prin Decizia sa nr.255 din 20.09.2001 următoarele: in conformitate cu prevederile art.48 alin.2 din Constituție si in mod corespunzător conform prevederilor art.5 pct.5 din Convenție, au dreptul Ia repararea de către stat a pagubei ce Ie-a fost cauzata, nu numai persoana condamnata definitiv, ci si persoana care in urma rejudecării cauzei a fost achitata pentru oricare dintre motivele prevăzute in Codul de procedura penala.
Sub un alt aspect, asa cum se menționează in Decizia Curții Constituționale nr.172/23.05.2001 si cum a statuat CC. prin Decizia nr.107/1999, „Art.48 alin.3 din Constituție, expresia «potrivit legii» lasa la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale in care dreptul Ia reparații poate fi exercitat. Aceeași idee se regăsește si in dispozițiile art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.
Având in vedere si incidența in cauza a dispozițiilor prevăzute de art.304 ind.1 Cod procedura civila, reclamantul recurent a făcut referiri și la fondul cauzei, arătând că în timpul celor 5 ani de închisoare a suferit cumplit, fiind supus la bătăi repetate, foame, frig, era obligat sa lucreze de dimineața pana seara, in condiții inumane, imposibil de acceptat.
Pe de alta parte, în închisoare metodele folosite de organele de represiune erau din cele mai dure, a fost permanent supus înfometării, întrucât rația de alimente era insuficienta, a fost ținut in frig, fara incalzire in timpul iernii si fara îmbrăcăminte corespunzătoare, in celula, in perioadele de timp cat nu era ținut la izolator, împărțea celula cu mai mulți deținuți, uneori fiind si 40.
Efectele condamnării sale au avut repercusiuni nefaste si după eliberarea in 13.12.1963.
Toate închisorile, au avut condiții de detenție extrem de grele, care nici nu pot fi exprimate in cuvinte, acestea contribuind Ia agravarea stării sale de sănătate.
În drept a invocat dispozițiile art. 299 si următoarele, art.304 pct.7-9, art.304-1, art.312(2), (5) Cod procedura civila, art. 504, art.505 Cod procedura penala, art.20, 21, 52(3) din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.2518 coroborat cu art.15, 61 si următoarele, art.71 si următoarele, art.1531 din Noul Cod civil, art.2, art.3 din O.U.G. nr.214/1999 cu modificările ulterioare.
P. înscrisul depus la fila 16 din dosar reclamantul recurent a solicitat reclaifixcarea căii de atac din recurs în apel deoarece cererea sa de chemare în judecată a fost întemeiată pe art.504, art.505 Cod procedura penala, art.20, 21, 52(3) din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.2518 coroborat cu art.15, 61 si următoarele, art.71 si următoarele, art.1531 din Noul Cod civil, art.2, art.3 din O.U.G. nr.214/1999 cu modificările ulterioare.
P. întâmpinarea formulată pârâtul a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței civila atacate ca temeinică și legală.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce privește calificarea căii de atac incidente în speță, Curtea constată că reclamantul a invocat dispozițiile speciale privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art.504 și 505 C.pr.pen. Calea de atac în cazul acțiunilor întemeiate pe aceste dispoziții legale și formulate ulterior datei de 25.11.2010 (data intrării în vigoare a legii nr.202/2010) este recursul, în conformitate cu dispoz. art.506 alin.4 C.pr.pen. (astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct.63 din Legea nr.202/2010).
Împrejurarea că reclamantul a mai indicat și alte texte de lege cu caracter general din Constituție care prevăd principiile accesului liber la justiție și al respectării tratatelor internaționale la care România este parte nu determină incidența în cauză a căii de atac de drept comun, respectiv apelul, așa cum în mod eronat susține reclamantul prin notele scrise depuse la dosar. Cu alte cuvinte, menționarea în cadrul temeiului legal a unor texte constituționale cu valoare de principiu nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale privind calea de atac pentru acțiunea care formează obiectul judecății, respectiv art.504 și 505 C.pr.pen. Același raționament se aplică și în privința textelor din Noul cod civil invocate de reclamant referitoare la repararea integrală a prejudiciului sau la termenul de prescripție.
Având in vedere principiile de drept conform cărora data fiind o cale, nu se admite recurs la alta cale si normele speciale deroga de la cele generale (electa una via, non datur recursus ad alteram, specialia generalibus derogant), instanța retine ca în cazul în care reclamantul procedează la alegerea unui temei juridic, acesteia urmează să i se aplice în întregime dispozițiile legale invocate, inclusiv cele procedurale, respectiv calea de atac prevăzută de lege. Or, în speță, conform art.506 alin.4 C.pr.pen. (astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct.63 din Legea nr.202/2010), calea de atac este cea a recursului.
În ceea ce privește cererea de recurs formulată, Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile speciale mai sus arătate.
În primul rând, art.504 C.pr.pen. constituie o dispoziție specială privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, astfel încât invocarea ca temei legal al răspunderii statului a acestor dispoziții presupune dovedirea condițiilor reglementate în mod expres de norma juridică. Aceasta reglementează nu numai limitele, dar si condițiile răspunderii patrimoniale a statului, precum si cazurile în care statul este exonerat de aceasta răspundere. Or, așa cum în mod corect a arătat tribunalul, condamnarea invocată de reclamant nu se încadrează în ipoteza textului legal mai sus analizat. Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Or, niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.
În al doilea rând, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantului, Curtea constată că acesta în mod greșit invocă dispoz. art.1531 din Noul cod civil, deoarece condamnarea pentru care solicită despăgubiri pentru daunele morale a avut loc înainte de . noului cod civil, prin urmare, conform art.6 NCC, în speță sunt aplicabile dispozițiile vechii reglementări privind prescripția extinctivă.
Însă, dat fiind că reclamantul a invocat prevederile art.504 C.pr.pen., Curtea constată că sunt aplicabile dispoz. art.506 alin.2 c.pr.pen. conform căruia acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acțiunea în răspundere civila delictuala împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe art.504 C.pr.pen.a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata.
Chiar dacă s-ar accepta susținerea recurentului că de abia prin adoptarea Legii nr.221/2009 s-au înlăturat efectele hotărârii de condamnare, această lege a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 396 din 11 iunie 2009, astfel încât, și dacă se calculează cele 18 luni de la . acestei legi, termenul de prescripție apare ca fiind depășit, neexistând nici un argument legal și logic conform căruia termenul de 18 luni s-ar calcula de la expirarea termenului prevăzut în legea 221/2009 pentru formularea cererilor de despăgubiri în baza acesteia.
Chiar dacă prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca întreruptiva de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958, așa cum susține în mod greșit recurentul.
Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, in condițiile art. 19 din Decretul 167/1958. Art. 19 din Decretul 167/1958 prevede că instanța judecătoreasca poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen, cu atât mai mult cu cât se recunoaște de către reclamant că a promovat anterior și o cerere întemeiată pe dispoz. legii nr.221/2009 care a fost respinsă.
Pe ce altă parte, onform art. 16 alin.1 lit.a din Decretul 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel in folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție numai dacă recunoașterea a fost făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia.
P. urmare, nici pretinsa recunoaștere a pretențiilor reclamantului făcută de pârât prin întâmpinare (așa cum se susține în cererea de recurs) nu poate avea efect întreruptiv de prescripție, având loc mult după împlinirea termenului prevăzut de lege.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că în mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamantului prin sentința civilă recurată, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant M. G. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de DGFP A. împotriva Sentinței civile nr. 1082 din 12.03.2013 pronunțată de T. A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.06.2013.
P., Pt.JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
aflată în C.O
semnează Vicepreședinte
F. D.
GREFIER,
M. S. L.
Tehnored.A-MN/25.06.2013
Red.M.L. 18 Iunie 2013
2 ex
Prima instanță: T. A. - judecător Ș. V.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 849/2013. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
