Revendicare imobiliară. Decizia nr. 849/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 849/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 849/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.849
Ședința publică din 12 iunie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta . P., împotriva Deciziei civile nr.48 din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul S. J., prin mandatar M. T., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru pârâta recurentă ., avocat O. B., iar pentru reclamantul intimat S. J. se prezintă mandatar M. T..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 11.06.2013 concluziile scrise formulate de numita Chawillier Annaliese prin mandatar M. T., din care un exemplar se înmânează reprezentantei pârâtei recurente.
M. M. T. învederează instanței că din eroare a formulat concluziile scrise în numele altei persoane, în mod corect fiind reclamantul S. J..
Reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar împuternicire avocațială și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Mandatarul reclamantului intimat, de asemenea, arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat O. B., pentru pârâta recurentă . P., solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, solicită modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și a acțiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar în xerocopie factura fiscală reprezentând onorariul avocațial în sumă de 496 lei și extras de cont, ambele semnate și ștampilate pentru conformitate. Invocă faptul că instanța de apel nu a soluționat excepția prescripției achizitive, invocată de pârâtă, astfel fiind incidente dispozițiile art.292 C.pr.civ.
M. M. T., pentru reclamantul intimat S. J., învederează instanței că nu are studii juridice, astfel că pune concluzii de respingere a recursului și de menținere ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr._/19.11.2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. J., prin mandatar M. T., în contradictoriu cu pârâta . P.; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; a constatat nevalabilitatea titlului comunei V. asupra imobilului situat în localitatea V. ., județul A. înscris în CF nr.712 V. cu nr.top. 461 – 462 în suprafață de 1641 mp; a dispus revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al Comunei V. și intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului moștenitor; a obligat pârâta să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt că imobilul situat în comuna V. . jud. A., înscris în CF nr.712 V. cu nr.top. 461-462, în suprafață de 1641 mp, a constituit proprietatea tabulară a lui S. E., născută Schart, fiind dobândită în anul 1968 cu titlu de drept de moștenire.
Potrivit adresei nr.2660/ 1990 a Primăriei Comunei V., asupra imobilului de sub. A I-1, înscris în CF nr.712 V. cu nr. top. 461-462 s-a radiat casa, iar în baza Hotărârii nr.38/1999 a Consiliului Local V. asupra imobilului de sub A I-1 s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de preluare în favoarea Comunei V., iar dreptul de proprietate privată asupra imobilului s-a înscris în cartea funciară prin Încheierea de carte funciară nr.8019/23.06.1999, iar ulterior prin Încheierea de carte funciară nr._/ 13.11.2002 în baza adeverinței nr.5907/2002, eliberată de Primăria Comunei V. a fost rectificată suprafața de teren în cea de 1641 mp și s-a notat adresa din ..
Prima instanță a considerat că, potrivit prevederilor art.975 al.1 din Codul civil, reclamantul S. J. a făcut dovada că este moștenitor în linie dreaptă după autoarea Schamlz E., născută Schart, decedată la data de 24.01.2003, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.95/06.09.2005, emis de Biroul Notarial Public F. P. I. din localitatea V., județul A. și întrucât nu vine în concurs cu alți moștenitori a constatat că acesta are vocație la moștenirea integrală de după autoare.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, prima instanța a respins-o considerând cererea reclamantului ca fiind o acțiune revendicare pe calea dreptului comun, respectiv o acțiune reală, reținând că acest caracter se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul reclamantului revendicator.
A avut în vedere că imobilul în litigiu nu a fost transmis vreunui terț care să fi dobândit în mod iremediabil proprietatea, pentru că într-o atare situație să se rețină conversia obiectului revendicării într-o pretenție de despăgubiri, iar acțiunea să aibă caracterul unei acțiuni personale.
De asemenea a apreciat, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, că în speță operează situația vizând prioritatea ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
De asemenea, reclamantul este titularul unui bun protejat de art.1 din Protocolul nr.1, reclamantul având posibilitatea de a readuce bunul revendicat în patrimoniul său, deoarece în cauză nu se aduce vreo atingere securității raporturilor juridice întrucât imobilul nu a fost transmis vreunui terț ci a fost trecut în patrimoniul privat al Comunei V. în temeiul art.31 al.2 și art.68 din Legea nr.18/1991 republicată - prin Hotărârea nr.38/1999 a Consiliului Local V..
Astfel, a considerat ca potrivit prevederilor art.31 al.2 din Legea nr.18/1991 republicată, acest imobil poate fi restituit în natură, în cadrul cererii de reconstituire în natură a dreptului de proprietate formulată de reclamant și înregistrată sub nr.158/ 2005 la Biroul executor Judecătoresc V. Ș. - prin care a solicitat restituirea terenului în baza Legii nr.10/2001, modificată de Legea nr.247/2005 sau contravaloarea acestuia de 50.000 euro, deoarece reclamantului nu i s-au acordat despăgubiri și nici nu i s-a restituit terenul pe motivul tardivității formulării cererii, respectiv tardivitatea depunerii notificării în raport cu prevederile Legii nr.10/2001, a OUG nr.145/2001 și OUG nr.109/2001 și art.VII din Titlul I al Legii nr.247/2005.
Considerând aplicabile în cauză, dispozițiile art.563 Cod civil, prima instanță a constatat nevalabilitatea titlului Comunei V. asupra imobilului, dispunând revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al Comunei V. și intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului în calitate de moștenitor, obligând pârâta să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta ., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, neținând cont de dispozițiile legale speciale aplicabile in speța si in totala neconcordanta cu materialul probator administrat in cauza, respectiv cu conținutul raportului de expertiză.
Apelanta a arătat că a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile imperative ale art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest termen a fost prelungit de doua ori, după cum urmează: cu 3 luni prin OUG nr.109/2001, respectiv cu 3 luni prin OUG nr.145/2001 și a expirat irevocabil în 14 august 2002. Același termen este prevăzut și în art.45.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Totodată, a considerat că acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice, este inadmisibilă deoarece Legea nr.10/2001 având caracterul unei legi speciale de reparație, accepțiunea art.6 al.(2) din Legea nr.213/1998, fiind pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului comun este exclusă, aceasta interpretare a textelor menționate fiind dată și de către înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.53/2007, pronunțata în interesul legii, decizie care, deși privea altă materie (respectiv, a aplicabilității Legii nr.33/1994 în concurs cu Legea nr.10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile și în speța de față.
Totodată, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, considerând astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Mai mult, însuși reclamantul a făcut trimitere în cuprinsul acțiunii sale la dispozițiile art.6 al.(2) din Legea nr.213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil.
În altă ordine de idei, a arătat că deși art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanța judiciara sa soluționeze orice contestație privitoare la drepturile si obligațiile sale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere, și a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Apelanta a considerat că reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil, dacă formula plângere împotriva Deciziei de respingere a notificării și dacă aceasta i-ar fi fost soluționată în mod favorabil. Însă nici acest demers nu a fost efectuat de către reclamant, pasivitatea acestuia nu poate fi decât sancționată prin respingerea cererii avându-se în vedere inclusiv dispozițiile art.26 al.(3) din Legea nr.10/2001, ori însuși reclamantul a arătat că respingerea cererii i-a fost comunicată în data de 04.10.2005.
A mai considerat că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamant, normă convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art.1 din Protocolul nr.1.
Mai mult decât atât, art.46 al.(4) din Legea nr.10/2001 prevede că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzuta de prezenta lege, după ..
Totodată, instanța de fond a reținut că imobilul în speță nu a fost transmis vreunui terț, care să fi dobândit iremediabil proprietatea, pentru că într-o atare situație să se rețină conversia obiectului revendicării într-o pretenție de despăgubiri, iar acțiunea să aibă caracterul unui acțiuni personale, considerând că instanța de fond nu a verificat dacă acțiunea reclamantului este admisibilă pe calea dreptului comun.
Apelanta a considerat că acțiunea nu poate fi promovată invocându-se prevederile dreptului comun, atât timp cât se poate face revendicare pe baza prevederilor unor legi speciale, respectiv a Legii nr.10/2001, cu respectarea procedurilor prevăzute de acestea, iar anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, aplicarea operațiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispozițiile art.480 și art.481 din Codul civil.
Susținerea reclamantului conform căruia preluarea ar fi fost o preluare fără titlu valabil, astfel că acesta ar fi îndreptățit la retrocedarea imobilului în baza prevederilor dreptului comun, chiar și în această ipoteză în care preluarea în baza actului normativ antemeționat ar fi considerată a fi efectuată fără titlu valabil, acest fapt nu exclude aplicabilitatea în speța de față a dispozițiilor Legii nr.10/2001, din contră, așa cum a confirmat și Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.33/09.06.2008, dispozițiile Legii nr.10/2001 se aplica tuturor imobilelor naționalizate în perioada 1945-1989 indiferent că au fost preluate cu sau fără titlu valabil, acest aspect este confirmat de dispozițiile art.6 al.1 lit.i al Legii nr.10/2001 care prevede clar că fac obiectul acestei legi de reparație „orice alte imobile preluate fără titlu valabil, astfel cum este el definit la art.6 al.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare".
Raportat la prevederile legale, Înalta Curte de Casație și Justiției a statuat prin Decizia în interesul legii nr.33/2009 că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, de asemenea persoanele care nu au urmat procedura prevăzuta de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedura ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii in revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil, întrucât o atare soluție ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
A arătat de asemenea că, potrivit aceleași decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod excepțional o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este posibilă, însă, doar în situația în care exista o prevedere din Legea nr.10/2001 care împiedică reclamantul și îi încalcă, din diverse motive, drepturile fundamentale consacrate de Convenția Europeana a Drepturilor Omului și numai în măsura în care recunoașterea drepturilor sale întemeiată pe dreptul comun nu ar aduce atingere.
Apelanta a făcut referire și la faptul că în cauza L. c. România s-a hotărât de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului că „dreptul la acces la justiție nu este unul absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât chiar prin natura sa este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare statele se bucură de o anumită marjă de apreciere".
Or, în speță, reclamantul a dorit realizarea unui drept pe calea dreptului comun, printr-o acțiune întemeiată în baza art.480 și 481 Cod civil, situație ce nu mai poate fi utilizată întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, respectiv dreptului de proprietate al apelantei.
Apelanta a considerat că prin admiterea acțiunii reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu care rezultă din încălcarea dreptului de proprietate care este protejat de constituție și de normele de drept comun și conferă titularului acestuia prerogative în a căror exercitare instanța s-a substituit în mod cu totul nelegal.
De asemenea, a arătat că, în cazul în care instanța consideră că titlul apelantei este nevalabil, în temeiul art.292 Cod procedură civilă, invocă pe cale de excepție dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripție achizitive, respectiv dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii tabulare, reglementată de art.27 din Decretul-Lege nr.115/1938.
În acest sens apelanta a făcut referire și la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.86 din 10.12.2007, care arată că: „[...] în cazul prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr.115/1938 și împlinite după . Legii nr.7/1996, acțiunile în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr.115/1938".
A considerat îndeplinite cele două condiții, astfel articolul de lege invocat pune în discuție sintagma fără cauză legitimă, arătând că nu poate admite, ca în situația în care înscrierea s-a făcut în temeiul unui titlu valabil (deci a unei cauze legitime), dar care ulterior fie a fost desființat (astfel ca dreptul transmis nu mai întrunește condițiile necesare pentru existență), fie încetează să mai producă efecte juridice, titularul tabular nu ar putea invoca uzucapiunea tabulară pentru lipsa condiției de cauză nelegitimă la momentul înscrierii. Dimpotrivă, această condiție a uzucapiunii tabulare se impune a fi considerată îndeplinită și în această ipoteza, nu numai eadem ratio, dar și a fortiori, justificarea instituției uzucapiunii tabulare regăsindu-se cu atât mai mult în cazul celui care si-a înscris dreptul în baza unui titlu valabil, devenit ulterior ineficace sau desființat.
În ceea ce privește îndeplinirea condiției bunei-credințe, a considerat în primul rând, faptul că buna-credință se prezumă. Mai mult decât atât, potrivit doctrinei și practicii de specialitate, buna credință trebuie să existe la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, în acest sens, făcând referire la art.931 al.(2) din Noul Cod Civil, care statuează că „este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie".
Apelanta a considerat că a existat din partea acesteia bună credință la momentul înscrierii dreptului de proprietate, aceasta neputând fi contestată, având în vedere că a avut toate dovezile necesare care să ateste plecarea titularei tabulare în Austria, nu au existat indicii conform cărora aceasta a lăsat moștenitori, nu s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate până la acea dată.
Referitor la condiția de posesie pe o perioada de 10 ani, a considerat că și aceasta este îndeplinită, reiterând faptul că dreptul său de proprietate a fost înscris în cartea funciara în 23.06.1999 prin adresa nr.2666/1999, iar titlul de proprietate al apelantei a fost „validat" prin împlinirea termenului de 10 ani, prin efectul uzucapiunii tabulare în temeiul prevederilor art.27 din Decretul Lege nr.115/1938, care sunt pe deplin aplicabile.
În drept, apelanta ș-a întemeiat cererea pe prevederile art.282-298 Cod procedură civilă, prevederile Legii nr.10/2001, Legii nr.18/1991, Decretul-Lege nr.115/1938, precum și a celorlalte prevederi legale invocate în cuprinsul cererii.
Intimatul S. J. prin mandatar M. T. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, inclusiv excepția prescripției achizitive, și menținerea în totalitate a hotărârii atacate.
Intimatul a considerat că în speță este vorba despre o preluare prin încălcarea flagrantă a art.481 Cod civil, Legea nr.30/1994, Legea nr.33/1994, art.44 din Constituția României și art.1 din primul Protocol adițional al Convenției, iar pârâta la preluare a respectat un singur act normativ și anume Decretul nr.223/1974, care a fost abrogat.
A mai arătat că prezenta acțiune este una în revendicare pe dreptul comun, care respectă Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la excepția prescripției achizitive, a solicitat respingerea acesteia, considerând că pârâta nu se poate preleva de aceasta, considerând că aceasta a fost de rea-credință, potrivit art.487 Cod civil, din momentul înaintării cererii nr. 58/2005 la B.E.J. V. Ș..
În drept a invocat dispozițiile art. 27 și art.33 din Decretul-Lege nr.115/1938, art.6 din Legea nr.241/1947, art.486, 487 Cod civil.
P. Decizia civilă nr.48 din 20.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul declarat de pârâta . civile nr._/19.11.2012, pronunțată de Judecătoria A..
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos.
Analizând sentința atacată din prisma criticilor aduse prin motivele de apel și a limitelor impuse de dispozițiile art.295, 296 Cod procedură civilă, Tribunalul a constatat că apelul declarat este nefondat.
Prima instanță atunci când a pronunțat hotărârea a avut în vedere o stare de fapt corectă susținută de probatoriul administrat.
Pe fond, s-a reținut că sunt de discutat două aspecte:
Primul este legal de valabilitatea titlului preluării terenului de . s-a făcut în baza unei adrese din care rezultă că proprietarul terenului este plecat definitiv în străinătate. Or, proprietarul nu a fost radiat din cartea funciară, iar preluarea în anul 1999 nu are nici un fundament legal, raportat la orice mod de dobândire a proprietății prevăzut de Decretul lege nr.115/1938 și Legea nr.7/1996.
Pe de altă parte, acțiunea pe dreptul comun s-a constatat a fi întemeiată, întrucât nu contravine nici Legii nr.10/2011, nici Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/2008, care stabilește că în condițiile concursului de legi, dreptul comun poate fi aplicat față de legea specială, dacă nu se încalcă alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Ori din întregul material probator nu rezultă un astfel de aspect.
Amplele motive de apel nu combat starea de fapt, ci încearcă o argumentare a demersului de a se transfera un drept de proprietate de la o persoană la alta, fără nici un argument, decât acela că proprietarul este plecat, și în plus faptul că în momentul actual sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, fiind mai mut de 10 ani de la înscrierea apelantei ca proprietară în cartea funciară.
Problema s-a reținut a fi alta, și anume dacă în anul 1999 când s-a preluat terenul erau îndeplinite condițiile transferării dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Astfel fiind hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală, în baza art.296 C.pr.civ., tribunalul a respins apelul pârâtei . P. în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. J. prin mandatar M. T. împotriva sentinței civile nr._/19.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta . recursului și modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, iar în subsidiar, în condițiile în care se consideră că instanța de apel nu a soluționat temeinic și legal excepția prescripției achizitive invocate, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, pârâta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., prevederile Legii nr.10/2001, Legii nr.18/1991 și Decretului-lege nr.115/1938, arătând că hotărârea atacată este criticabilă sub următoarele aspecte: instanța în mod netemeinic a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; instanța a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale aplicabile în cauză; prin soluția pronunțată se încalcă flagrant dreptul de proprietate protejat de legea fundamentală; instanța a constatat nevalabilitatea titlului său în mod nelegal; instanța de apel nu a soluționat excepția prescripției achizitive, respectiv dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii tabulare (prin convalescența titlului), reglementată de art.27 din Legea nr.115/1938, în cazul în care se consideră nevalabil titlul său.
Recurenta a mai învederat că prin întâmpinarea depusă în prima instanță cât și prin cererea de apel a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile imperative ale art.45 al.5 din Legea nr.10/2001, precizând și faptul că Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, iar conform art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, interpretare dată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.53/2007 și Decizia nr.33/2008, pronunțate în interesul legii.
Că, reclamantul putea să facă plângere împotriva deciziei de respingere a notificării, potrivit art.26 al.3 din Legea nr.10/2001, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, respectiv începând din data de 04.10.2005, când i-a fost comunicată decizia, astfel încât, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun, nu se aduce atingere nici art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Reclamantul intimat nu a depus întâmpinare în cauză, însă a formulat, prin mandatar, concluzii scrise, solicitând respingerea recursului.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține că este întemeiat recursul declarat de pârâta ., pentru considerentele de mai jos.
Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu . Legii nr.10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art.2).
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1990 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
P. urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr.33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe calea dreptului comun, însă reclamanții nu se încadrează în niciuna din aceste situații.
Aceeași Decizie nr.33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Astfel, trebuie subliniat că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință, odată cu Hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza A. și alții contra României.
P. această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140).
În speță, reclamantul nu deține un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea de față nu a făcut demersuri în justiție pe calea dreptului comun sau pe calea specială a Legii nr.10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat sau pentru despăgubiri.
În plus, prin aceeași hotărâre pilot Curtea a precizat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului nr.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
P. urmare, prin raportare la aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține că în speță i s-a încălcat reclamantului dreptul de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât acesta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției.
Totodată, trebuie precizat că nerecunoașterea posibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după . Legii nr.10/2001, nu înseamnă nici încălcarea art.6 al.1 din Convenție, întrucât Legea nr.10/2001 asigura controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și a actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent la două).
În speță, reclamantul a depus notificare prin intermediul executorului judecătoresc la data de 20.09.2005, iar prin înscrisul aflat la fila 4 din dosarul de fond, comunicat reclamantului la data de 09.10.2005, i s-a respins cererea de restituire, astfel că acestea putea formula contestație în baza art.26 al.3 din Legea nbr.10/2001, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Față de cele de mai sus, în baza art.296, art.304 pct.9 și 312 al.1 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursul pârâtei, va modifica în tot decizia recurată, va admite apelul pârâtei și va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta . P., împotriva Deciziei civile nr.48 din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Modifică în tot decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr._/19.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
Schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul S. J..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/14.06.2013
Tehnored.MM/2 ex/01.07.2013
Instanță fond: Judecătoria A. – jud.C. F. M.
Inst.apel: Tribunalul A. – jud.Ș. A., H. O.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 352/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 861/2013. Curtea de... → |
|---|
