Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 789/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 789/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 789/2013
ROMÂNIA
C. DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 789
Ședința publică 28 mai 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul IȚU I. împotriva sentinței civile nr. 713/26.02.2013 pronunțată de T. T. - Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de MINSITERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public a fost reprezentat de către d-na procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că a fost depusă prin registratura instanței, la data de 24.05.2013, întâmpinarea formulată de către pârâtul intimat, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant.
Nemaifiind de formulat alte cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea soluției pronunțată de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
C.,
Deliberând asupra recursului constată că:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 29.05.2012 sub nr._ reclamantul Ițu I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. T., a solicitat obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, suferite de întreaga sa familie ca urmare a adoptării măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne și la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și nerestituite.
În fapt, s-a motivat că, împotriva bunicilor paterni și a părinților s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în noaptea de 18 iunie 1951, când a avut loc cea mai amplă acțiune de deportare din istoria României a etniilor cu factor ridicat de risc, respectiv români, germani, bulgari, sârbi, aromâni, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei.
A arătat că din adeverința eliberată sub nr. 1-208/21.12.2000 de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare (indicând anexa 10), rezultă că bunicii paterni, împreună cu părinții săi și fratele său au fost deportați din ., în Câmpia Bărăganului, în localitatea Pietrosu Nou. A precizat că această stare de fapt se poate constata și din adeverința emisă de Ministerul Afacerilor de Interne nr. C. 34/_ în baza dosarului de domiciliu obligatoriu înregistrat sub nr._.
Reclamantul a susținut că au fost îmbarcați în vagoane pentru transportul animalelor, luând cu ei doar strictul necesar, iar perioada deportării a fost una destul de grea și de denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsați într-un câmp, sub cerul liber, fără casă, fără mâncare și fără apă, fiind efectiv sortiți uitării, și chiar decesului.
A învederat că potrivit prevederilor art. 998-999 C.civ. precum și prevederilor art. 1357 Noul Cod Civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva bunicilor, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale și având în vedere prevederile art. 52 alin. 3 teza I din Constituția României, coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C.proc.pen., reclamantul a considerat că S. R. răspunde, pentru prejudiciul moral cauzat familiei sale, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În drept, s-au invocat prevederile art. art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C.civ. din 1864, art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală, art. 52 și art. 147 alin. 4 din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f și t din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
P. întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
P. sentința civilă nr. 713 din 26.02.2013 pronunțată în dosar nr._ T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul Ițu I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 2149/PI/03.09.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Ițu I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
T. a avut în vedere, la pronunțarea soluției arătate în alineatul precedent, că reclamantul Ițu I. solicită acordarea de despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit personal, de părinții și bunicii săi, în perioada deportării în B..
Pentru daunele morale, s-a reținut că temeiul de drept inițial indicat de reclamant reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., prima instanță a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr.167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. S-a dedus astfel că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România și prin urmare s-a considerat că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
S-a mai observat că alte temeiuri invocate de reclamant constau în art. 2, 3, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viață al omului, cu interdicția de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepționale enumerate de primul text, și la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil, interzicerea discriminării.
T. a apreciat că acestea nu pot sta la baza admiterii acțiunii, întrucât pe de o parte, Convenția este aplicabilă și poate fi invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20.06.1994. Faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Pentru dispozițiile art. 504 și următoarele C.proc.civ. tribunalul a avut în vedere faptul că temeiul menționat nu este aplicabil în speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea deciziei nr. 45/ 1998 de către C. Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în procesele penale.
Trecând la petitele vizând daunele materiale s-a apreciat că textul art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse s-a concluzionat că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a terenului, dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. S-a opiniat că interpretarea menționată, derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
Totodată s-a reținut că în sensul celor de mai sus este și decizia civilă nr. 2192/23.03.2012 pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Împotriva sentinței civile nr. 2149/PI/03.09.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ a declarat recurs reclamantul Ițu I., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr._ 15.10.2012, solicitând modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale și a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.
P. decizia civilă nr. 2438/R/28.11.2012 pronunțată de C. de Apel Timișoara în dosar nr._ a fost admis recursul declarat de reclamantul Ițu I. împotriva sentinței civile nr. 2149/03.09.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, a fost casată în parte sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare cu privire la prejudiciul material la T. T..
Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței, cu privire la prejudiciul moral.
Pentru a se pronunța astfel, C. a reținut că în legătură cu despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, soluția primei instanțe de respingere a acestui petit este legală și temeinică, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
P. urmare, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, C. a apreciat că soluția de respingere a cererii privind daunele morale este corectă.
Cât privește dispozițiile art. 998, 999, art. 1838, art. 1839 cod civil din 1864 și art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 din actualul Cod civil, C. a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la incidența dispozițiilor art. 52 din Constituție și art. 504 Cod procedură penală, C. a reținut că nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile constituționale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar art. 504 Cod procedură penală vizează condamnările penale, aceste situații neregăsindu-se în cauza dedusă judecății.
Recursul este întemeiat însă sub aspectul modului de soluționare a petitului privind despăgubirile materiale.
Astfel, C. a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 persoanele prevăzute de lege pot solicita instanței în termen de 3 ani de la . prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din economia textului mai sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
S-a reținut că preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai bunuri imobile, iar dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea acordării despăgubirilor doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, exigență prevăzută de art. 36 alin.1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru a se înlătura orice echivoc în privința sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b.
Pe cale de consecință, câtă vreme legiuitorul nu a făcut distincție între diferitele categorii de bunuri supuse confiscării (imobile și mobile), referindu-se în mod generic la „bunuri confiscate”, nici instanța nu poate să facă această distincție.
Mai mult decât atât, interpretarea restrictivă mai sus analizată ar duce la infirmarea finalității urmărite de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.
Pentru toate aceste considerente, C. a admis recursul reclamantului, a casat în parte sentința recurată, cu privire la despăgubirile materiale, și a trimis cauza spre rejudecare la T. T., menținând dispozițiile sentinței cu privire la daunele morale.
Urmare a casării, la T. T. cauza a fost înregistrată la data de 14.01.2013 sub nr. dosar_ .
Întrucât prin decizia de casare s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. analizarea pe fond a petitului vizând despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate de la autorii reclamantului, tribunalul a procedat în consecință, constatând că cererea având ca obiect daunele morale a fost respinsă în mod irevocabil.
Cererea reclamantului se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a terenului, terenuri agricole, dar deși a fost efectuată dovada existenței unora dintre acestea, nu există la dosar dovada valorii la momentul prezent, motiv pentru care s-a arătat că se impune respingerea acestui petit în temeiul art. 1169 C.civ.
S-a constatat că, deși legal citat, reclamantul care beneficiază de asistență juridică calificată nu a propus probe în susținerea cererii sale în pretenții.
Față de argumentele expuse, în baza art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 713 din 26.02.2013 pronunțată de T. T. a declarat recurs reclamantul Ițu I. care a solicitat admiterea recursului, în principal casarea sentinței civile atacate, pe motiv de incompatibilitate a doamnei judecător A. Crăinicieanu iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii pretențiilor formulate și, pe cale de consecință, obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile - construcții confiscate, nerestituite și, în prezent, demolate, cu cheltuieli de judecată,
În motivare arată că, în cauză Completul prezidat de doamna judecător A. C. a soluționat prezenta cauză în primă instanță, în primul ciclu procesual cât și în ce-al de-al doilea ciclu procesual, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare, astfel că, în opinia sa, se impune casarea sentinței recurate întrucât aceasta a fost pronunțată de către un judecător incompatibil, aducându-se atingere prevederilor de ordine publică prevăzute de art. 24 alin. 1 din C.proc.civ. de la 1865.
Consdieră că dispozițiile legale conținute de art. 24 C.proc.civ. de la 1865 referitoare la incompatibilitate sunt imperative iar nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârii, aceasta putând fi invocată atât de către părți cât și din oficiu, în orice stare a procesului.
Reclamantul învederează că sentința recurată a fost pronunțată prin încălcarea principiului rolului activ iar în condițiile în care a dovedit existența bunurilor confiscate și a efectuat o apreciere a valorii acestora, prima instanță avea obligația de a administra din oficiu orice probă pe care o considera necesară pentru determinarea valorii exacte a acestora, cu atât mai mult cu cât bunurile pentru care solicită despăgubiri sunt de gen iar valoarea lor poate fi ușor determinată.
Precizează că principiul rolului activ al judecătorului cât și stăruința în aflarea adevărului se manifestă pe tot parcursul judecății, iar rațiunea prevederilor legale cuprinse în art. 129 C.proc.civ. din 1865 vine să confirme rolul important pe care îl are judecătorul în desfășurarea procesului civil, rol care trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților.
Arată că pentru stabilirea corectă a faptelor și pentru ca acesta să fie conformă cu realitate, judecătorul cauzei, pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor și învedereaaplicării corecte a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, în cazul în care judecătorul avea dubii cu privire la valoarea bunurilor confiscate a căror existență a fost dovedită sau dacă ar fi considerat că prin efectuarea unei expertize s-ar putea determina într-un mod mai concret acesta valoare, avea obligația de a ordona din oficiu dovezile pe care le consideră necesare pentru soluționarea cererii.
Susține că a făcut dovada existenței bunurilor mobile și a inventarului animal și agricol confiscat la momentul deportării și nerestituit până în prezent, cât și o apreciere valorică a acestor bunuri, necontestată de către pârât. În măsura în care prima instanță considera că aprecierea sa este neconformă cu realitatea, avea obligația de a dispune realizarea din oficiu a unei expertize.
P. urmare a considerat că respingerea cererii motivat de faptul că nu a făcut dovada valorii la momentul prezent a bunurilor confiscate este nelegală.
Cu privire la acest aspect, pârâtul din prezenta cauză reprezentat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a contestat în primul ciclu procesual nici existența acestor bunuri și nici valoarea atribuită de către reclamant acestora, iar, în măsura în care prima instanță avea nelămuriri cu privire la aprecierea valorică realizată de reclamant asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, avea obligația de a dispune efectuarea unei expertize.
În drept, invocă art. 304 pct. 1, 5 și 9 C.proc.civ.
P. întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, ale art. 304 C.proc.civ. cât și din oficiu, potrivit art. 3041 C.proc.civ., art. 24 și următoarele C.proc.civ., C. constată că recursul este nefondat.
Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., C. constată că nu este incident în cauză, având în vedere că incompatibilitatea prevăzută de art. 24 C.proc.civ. este limitată de lege numai la cazurile anume menționate și se referă la acei judecători care au judecat fondul pricinii, ori judecătorul care a pronunțat hotărârea atacată în primul ciclu procesual nu a cercetat fondul cauzei – în ceea ce privește despăgubirile materiale iar prin decizia de casare s-a dispus casarea în parte cu mențiunea de a se judeca cauza pe fond în privința acestor despăgubiri.
Nici critica privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului nu este întemeiată.
Astfel, în ceea ce privește însă legitimitatea pretențiilor materiale ale reclamantului și întinderea acestora rezultă însă că, într-adevăr, probele dosarului nu sunt concludente.
Cererea pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale a avut ca obiect plata contravalorii unor bunuri pretinse a fi fost confiscate de la familia reclamantului și nerestituite și anume: 1 plug pentru tracțiune animală evaluată la 400 euro; 1 grapă de fier, apreciată ca fiind în valoare de 250 euro; 1 prășitoare, în valoare de 200 euro; 1 iapă de 3 ani, evaluată la 1750 euro; 1 vacă de 2 ani cu lapte – 1200 euro; 2 juninci – 1800 euro; 7 oi de un an – 500 euro; 1 scroafă – 150 euro și recolta neculeasă pentru o suprafață de 11,79 ha – 1500 euro.
Din cuprinsul înscrisului de la fila 37 dosar de fond rezultă bunurile pe care le-a avut la deportare tatăl reclamantului.
P. decizia de casare, instanța de recurs a dispus ca instanța să analizeze pe fond pretențiile reclamantului după completarea probatoriului.
Cum, la termenul de judecată din 26.02.2013 – după casare – reclamantul nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe în susținerea pretențiilor, se constată că în mod corect prima instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 129 C.proc.civ. raportat și la dispozițiile art. 1169 C.civ. a respins cererea formulată de reclamant sub aspectul solicitării de despăgubiri materiale.
Nu este întemeiată susținerea reclamantului în sensul că instanța avea obligația de a administra din oficiu orice probă pe care o aprecia ca fiind utilă cauzei – în raport de principiul disponibilității și al nemijlocirii – ce presupune că în analizarea situației de fapt și pentru soluționarea dosarului, instanța este obligată să țină seama de probele ce se administrează înaintea sa.
Reclamantul nu a propus probe convingătoare pentru dovedirea prejudiciului, or, fiind vorba de o despăgubire prin echivalent bănesc, singura probă pertinentă și concludentă ar fi fost expertiza care ar fi putut oferi informații corecte despre contravaloarea bunurilor, cu luarea în considerare nu numai a prețului de piață ci și a celorlalte caracteristici ale sale și în primul rând a uzurii fizice.
Reclamantul nu a înțeles și nu a dorit să administreze o astfel de probă, neprezentându-se de altfel în instanță.
Față de considerentele arătate, C., în baza art. 312 pct. 1 C.proc.civ. va respinge recursul declarat de reclamantul Ițu I. împotriva sentinței civile nr. 713/26.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge recursul declarat de reclamantul Ițu I. împotriva sentinței civile nr. 713/26.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. M.L./03.06.2013
Tehnored. O.I. 2 ex./10.06.2013
Prima instanță: T. T., jud. A. Crăinicieanu
| ← Expropriere. Decizia nr. 1065/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
