Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 744/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 744/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-05-2013 în dosarul nr. 744/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 744
Ședința publică din 16 mai 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta recurentă M. G.-L. împotriva sentinței civile nr. 169/20.01.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nefiind formulate cereri și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, întrucât despăgubirile solicitate vizează bunuri mobile.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. Sentința civilă nr.169/PI din 20.01.2012 pronunțată de T. T. a fost respinsă acțiunea inițiată de către petiționara M. G.-L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 100.000 de euro în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009.
În motivarea acțiunii, se arată că reclamanta împreună cu familia au fost deportați de la domiciliul acestora în Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel, reclamanții consideră că se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009. De asemenea, împreună cu părinții lor, reclamanții au fost și ei deportați în aceeași localitate din B..
La întoarcerea acasă, au constat că le-au fost confiscate următoarele bunuri - o vacă, 2 juninci, un vițel, o scroafă, 7oi, un plug tracțiune animală, o grapă de fier, un tăvălug de lemn, o semănătoare pentru cereale, o prășitoare, 9 butoaie, o mașină de bătut porumb și 8 coșuri pentru porumb.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.
P. întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii,, având în vedere Deciziile Curții Constituționale cu nr.1358/21.10.2010 și, respectiv, cu nr.1360/2010, dar și decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 12/2011.
Analizând legalitatea și temeinicia cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Rezultă așadar din interpretarea logico-sistematică a normei legale supra anunțate că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr.10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”,rezultă cu evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere, acest aspect rezultând și din expunerea de motive a proiectului de lege cu nr.221/2009. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr.10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
T. a mai reținut că este adevărat că alin.2 al art.6 din legea cu nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații, devenite imobile prin destinație dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin.3 al aceluiași text de lege ( și care spune că „ În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
Ca un argument subsidiar, tribunalul a reținut că petiționara nu a probat că bunurile materiale pretins aflate în gospodăria familiei ar fi fost confiscate de S. R., printr-un act de autoritate care să confirme pretinsa preluare abuzivă în patrimoniul celui din urmă ( înscrisul prevalat neavând configurația unui act oficial de confiscare, ci a unui simplu inventar ce atestă componența gospodăriei familiei petiționarilor la un moment dat).
Împotriva Sentinței civile nr.169/PI din 20.01.2012 pronunțată de T. T. a formulat recurs reclamanta M. G.-L. solicitând admiterea recursului în temeiul disp. art. 304 ind.1 C.pr.civ. coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței recurate, iar în subsidiar, modificarea sentinței și admiterea cererii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că, spre deosebire de interpretarea dată de tribunal, textul art. 5 lit b din Legea nr. 221/2009 statuează că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate dacă bunurile respective nu i-au fost restituite și dacă nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Reclamanta a susținut că se încadrează în cea de a doua categorie în sensul că bunurile nu au mai fost niciodată restituite antecesorilor săi, astfel fiind îndreptățită la despăgubirea în echivalent pentru aceste bunuri. Cu alte cuvinte, prima teză la care se încadrează se referă la bunurile mobile confiscate, iar cea de-a doua teză se referă la bunuri imobile. P. urmare, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, ceea ce determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Reclamanta a arătat că familia sa a fost deportată în B. pentru o perioadă lungă de timp, iar în perioada dislocării, casa lor a fost la dispoziția organelor locale, care au închiriat imobilul persoanelor sărace. Casa fiind foarte mare, a suferit mari stricăciuni, care nu au mai putut fi refăcute niciodată. După înapoierea familiei din B., toate bunurile care le-au lăsat în casă nu au mai fost găsite la întoarcere, legea nr. 221/2009 fiind adoptată tocmai în scopul reparării acestor orori comuniste.
Pe de altă parte, deși Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/15.11.2010, a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, aceasta nu are înrâurire asupra cauzei din perspectiva petitului acțiunii ce privește despăgubirile materiale.
Reclamanta recurentă a mai invocat ca prin soluția pronunțată s-a încălcat și principiul egalității părților în procesul civil, precum și dreptul garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul la nediscriminare conform art. 14 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, deoarece i s-a aplicat un regim discriminatoriu față de alte persoane, cărora în situație identică, li s-a admis acțiunea. Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor materiale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrativ, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.” Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus, aceeași cu interpretarea dată prima instanță, nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
P. urmare, motivele de recurs invocate de reclamantă nu sunt fondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat împotriva Sentinței civile nr.169/PI din 20.01.2012 pronunțată de T. T..
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă M. G.-L. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP T. împotriva Sentinței civile nr.169/PI din 20.01.2012 pronunțată de T. T..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.-M.N. – 5.06.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./31.05.2013
Primă instanță: T. T., Judecător: Z. H.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 572/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 788/2013. Curtea de... → |
|---|
