Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 788/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 788/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 788/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 788
Ședința publică din 28 mai 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul U. D.- V. împotriva sentinței civile nr. 621/PI/19.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de d-na procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar, prin registratura instanței la data de 14.05.2013, întâmpinarea formulată de pârâtul intimat, prin care solicită respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, și de menținere a hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la T. T. sub nr._, formulată de reclamantul U. D.-V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T., acesta a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunța sa se dispună acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său, U. I., în suma de 2.000.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., în ziua plații.
În motivarea cererii, s-a arătat că tatăl său - U. I. I. - născut la data de 16. 06.1929 În localitatea Timișoara, județul T., a fost arestat la data de 26.07.1952 și condamnat prin sentința nr. 2/08.01.1954 pronunțată de T. M. C. la 2 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică, ulterior durata pedepsei fiind stabilită la 1 an și 6 luni prin Deciziunea nr. 171/27.02.1954 pronunțată de T. M. al Regiunii a II-a Militară în recurs.
Tatăl său a fost supus la nenumărate suferințe de natură fizică, psihică și morală care i-au afectat grav starea de sănătate. În închisoare condițiile au fost deosebit de grele, metodele folosite fiind dintre cele mai dure, fiind supus regimului de înfometare și ținut în frig.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură administrativă, cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect (...) internarea în unități și colonii de muncă (...), iar în cuprinsul aceleași legi, art. 5 alin. I lit. a se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6.03._89, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (...)”.
În atare condiții, în opinia reclamantului, instanța trebuie să constate că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. Cod civil, ale art. 48 alin.3 din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a reclamantului.
P. întâmpinarea depusă la dosar de către D.G.F.P. T., aceasta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că este lipsită de temei legal, având în vedere Decizia nr. 1358/21.01.2010, publicată în M.O. nr. 761/15.11.2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantului se impune a fi respinsă ca neîntemeiată în drept.
Mai mult, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 1/2011, publicată în M.O. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere Curții de Apel G., dispunând următoarele: „Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de C. constituțional în Monitorul Oficial”.
P. sentința civilă nr. 621/PI/19.02.2013 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul U. D. V., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, reclamantulU. D.-V. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, tatăl său U. I. I. fiind condamnat prin sentința nr. 2/08.01.1954 pronunțată de T. M. C. la 2 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
T. a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, s-a apreciat de către prima instanță că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; concluzionându-se astfel că nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (s-a exemplificat prin Legea cu nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Prima instanță a conchis că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
S-a mai reținut că legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, s-a constatat că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vederemoral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest s-a apreciat că sunt prevederile: Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; ale Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative ce stabilesc o . drepturi.
T. a avut în vedere căîn practica judiciară s-a apreciat căscopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, prima instanță a constatat că solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
Prima instanță a reținut și faptul că, prin adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul U. D.-V., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său, U. I., născut la data de 16.06.1929 în localitatea Timișoara, județul T. și decedat la data de 13.05.1997 în Timișoara, județul T., în sumă de 2.000.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., în ziua plății.
Reclamantul a opiniat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 si 304 pct.1 C.proc.civ.
În motivare, reclamantul a reluat starea de fapt și de drept arătată în cuprinsul acțiunii introductive, expusă deja în prezenta decizie, astfel că nu va mai fi reluată.
Consideră că sunt de notorietate, fără a mai fi necesară o exemplificare amănunțită, condițiile de detenție din perioada anilor 1945-1960, condiții evidențiate în foarte multe lucrări de specialitate, memorialistice publicate, de cele mai multe ori de către foștii deținuți politici, cea mai de anvergură lucrare în materie o reprezintă „RAPORT FINAL" (editor fiind V. Tismaneanu, D. Dobrinică și C. V.), lucrare ce reprezintă raportul final al comisiei prezidențiale instituită pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Din acest motiv, apreciază că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Reclamantul mai precizează că nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc, în schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie, în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, făcând referire la jurisprudența Curții Europene care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției întrucât alcătuiesc împreună un . că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.
În drept, se invocă dispozițiile art.4, art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, art.998-999 C.civ., art.304 pct.7, 8, 9 si 304 pct.1 C.proc.civ.
Intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului declarat de reclamanți, ca neîntemeiat, invocând Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și prevederile art.147 alin.1 din Constituția României.
În drept, invocă art. 115-118 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune civilă a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale arătate, respectiv a deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la modalitatea de aplicare în timp a deciziei nr. 1358/21.10.2010.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactivă. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ, cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că, prin pronunțarea ei, nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Ca atare, nu pot fi reținute, ca întemeiate, afirmațiile reclamantului privind denegarea de dreptate, respectiv obligația primei instanțe de a analiza pe fond pricina prin raportare la tratatele și convențiile internaționale la care țara noastră a aderat. T. a procedat în mod corect la analiza temeiniciei cererii, cantonându-și cercetarea judiciară în perimetrul trasat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea întocmai a principiului disponibilității părților în procesul civil.
Nu se poate constata un vid legislativ, cum încearcă a acredita reclamantul, ce poate valorifica noile temeiuri de drept invocate în cadrul unei alte cereri de chemare în judecată.
Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul U. D.-V. împotriva sentinței civile nr. 621/PI/19.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. C.R./30.05.2013
Tehnored O.I./06.06.2013
Ex.2
Primă instanță: T. T. – jud. C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 744/2013. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 8/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
