Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 352/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 352/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 352/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 352/R
Ședința publică din 28 Februarie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER:D. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. E. împotriva sentinței civile nr. 3434/04.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despagubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul npminal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat prin procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedură legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că s-a depus la dosarul cauzei prin Serviciul Registratură al instanței la data de 20.02.2013, de către pârât, întâmpinare, iar la data de 22.02.2013, de către reclamantă, înscris prin intermediul căruia solicită în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsa acesteia de la dezbateri.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsa acestora de la dezbateri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 07.06.2012 sub nr. dosar_ reclamanta B. E. a solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative dispusă față de membrii familiei sale, în sumă de 100.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune materiale.
În fapt, prin hotărârile nr. 946/22.09.2005 și nr. 2188/17.04.2003 eliberate de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă se atestă că în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, membrii familiei sale au fost supuși din motive politice unor măsuri administrative abuzive, respectiv stabilirea domiciliului obligatoriu în Fetești Noi, jud. Ialomița, fapt constatat de adeverința nr. 1100/08.10.2009 emisă de M. – Direcția Instanțelor Militare – C. Arhivă. Restricțiile domiciliare au fost ridicate prin decizia nr. 6200/1955 a fostului MAI.
Reclamanta a învederat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu se încadrează în prevederile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 din OUG nr. 214/1999.
În motivare, reclamanta a învederat că perioada deportării a fost una destul de grea și de denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsați într-un câmp, sub cerul liber, fără casă, fără mâncare și fără apă, fiind efectiv sortiți uitării, și chiar decesului.
La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricției, reclamanta a învederat că și-au găsit proprietatea confiscată. Astfel, au fost confiscate următoarele bunuri: casă de locuit, 1 batoză, 1 tractor, 1 cazan cu aburi pentru batoză, 1 circular de lemn, 4 cai, 1 căruță, 4 vaci, 16 oi, 30 porci, 22 stupi de albine și 1 atelier mecanic, bunuri ce se găseau în gospodăria din Beșenova V., jud. T..
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 și OUG nr. 214/1999.
În dovedirea acțiunii s-a folosit de proba cu înscrisuri, constând în copii de pe actele de stare civilă, Hotărârile nr. 946/22.09.2005 și nr. 2188/17.04.2003 eliberate de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, Adeverința nr. 1100/08.10.2009 emisă de M. – Direcția Instanțelor Militare – C. Arhivă și alte acte în dovedirea susținerilor.
Direcția Generală a Finanțelor Publice T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, referitor la petitul privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile materiale suferite de familia reclamantei prin deportarea în B., întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Totodată, pârâtul a învederat că reclamanta avea posibilitatea acordării de eventuale despăgubiri pentru terenuri pe procedura prevăzută de legislația funciară, iar în ce privește despăgubiri pentru inventarul agricol confiscat, o astfel de acțiune întemeiată pe disp. art. 998-999 C.civ. este prescrisă în prezent.
Pe de altă parte, a susținut că pretențiile materiale sunt nedovedite în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă, întrucât nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor ca efect al măsurii deportării.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ.
La termenul din 04.12.2012 instanța a respins cererile în probațiune formulate de reclamantă privind audierea martorilor și efectuarea expertizei tehnice judiciare în specialitatea evaluare bunuri mobile.
P. Sentința civilă nr. 3434/04.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, s-a respins actiunea civilă formulată de reclamanta B. E., pentru despagubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, reținându-seîn considerentele hotărârii, în esență, că textul art. 5 alin. 1 lit. b din lege nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse a rezultat că despăgubirile materiale solicitate se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea casei, dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic, nu și bunurile mobile, iar din prima categorie, doar bunurile care fac obiectul legilor speciale de restituire. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituire a bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
În același sens, este și decizia civilă nr. 2192/23.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Această soluție mai rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat că, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
P. urmare, în baza art. 5 din Lega nr. 221/2009 tribunalul a respins acțiunea, reținând ca un argument în plus față de cele de mai sus, faptul că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri după frații săi, textul menționat stabilind ca persoană îndreptățită doar pe descendenți, nu și alte rude.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta B. E. a declarat recurs în termen legal la 08.01.2013, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivare, reclamanta-recurentă a criticat hotărârea ca nelegală sub aspectul soluționării fără a instra în cercetarea fondului, prin respingerea de plano a tuturor probatoriilor solicitate și prin care a urmărit să dovedească temeinicia cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile art 5. alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009. Sub acest aspect, reclamanta susține și invocă principiul de interpretare potrivit căruia” unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este îngăduit să distingă”, subliiind astfel că prima instanță trebuia să rețină incidența temeiului de drept sus menționat și în cazul bunurilor mobile, interptretând în mod nelegal limitativ și restrictiv acest text de lege.
Recurenta susține de asemenea, că prin necercetarea fondului cauzei i s-a încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, nesocotindu-se totodată, principiile aflării adevarului și al rolului activ al instanței, contra practicii Curții de Apel Timișoara.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, 304 pct. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
P. întampinarea depusă în cauză în termen legal, cu respectarea dispozițiilor art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond, care în mod corect a reținut că din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituire a bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pe de altă parte, s-a susținut că pretențiile materiale sunt nedovedite în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b coroborate cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă, respectiv nu s-a făcut dovada faptului că ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantei de natura inventarului agricol și animal sau recolta neculeasă aferentă a anului 1951, ca efect al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în B..
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanți, relativ la modul de interpretare a dispozițiilor art. 274-276 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat, pentru următoarele considerente:
P. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulată de reclamantă, aceasta a adus critici sentinței civile recurate prin care a fost respinsă cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune materiale, susținând că în mod greșit tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului prin interpretarea greșită a dispoz. art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 și prin respingerea cererii în probațiune formulată, respectiv proba testimonială și proba cu expertiza evaluatorie a bunurilor mobile.
Curtea reține că dispozițiile art. 5 al. 1 lit.b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005). Reclamanta trebuie deci să probeze în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele, precum și să dovedească contravaloarea acestor bunuri deoarece textul de lege prevede acordarea echivalentului bunurilor dovedite ca fiind confiscate (confiscarea reprezentând trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial).
Așa cum a arătat și ÎCCJ în decizii de speță (de ex. dec. civ. nr.625/13.02.2012), prin norma mai sus citată nu au fost vizate numai bunurile imobile, ci și cele mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive, cu caracter politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri. Această confiscare prev. de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 putea să privească bunuri imobile sau bunuri mobile, legiuitorul nelimitând în mod expres plata despăgubirii doar pentru bunurile imobile. P. trimiterea din textul de lege evocat la dispozițiile Legii 10/2001 și Legii 247/2005, legiuitorul a exclus dubla reparație în privința imobilelor care fac obiectul acestor legi.
Așadar, Curtea constată că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor materiale, deoarece a respins această cerere considerând că dispozițiile art. 5 alin.1 lit.b din Legea nr. 221/2009 vizează doar imobile, respingând totodată și cererile în probațiune formulate pentru a se dovedi confiscarea și contravaloarea bunurilor indicate de reclamantă în cererea sa.
Obligația instanței de recurs este de a verifica si de a se asigura ca hotararea judecătoreasca cuprinde „motivele de fapt si de dretp care au format convingerea instantei, cum si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor „, in considerarea faptului ca trebuie realizata sitautia-premisa pentru o judecata concrerta si efectiva in recurs-imprejurarile de fapt sa fi fost pe deplin stabilite.
Pentru a aceste motive, conform dispozițiilor art.312 alin.1, 3 și 5 C.pr.civ., Curtea de apel va admite recursul formulat de recurenta B. E. împotriva Sentinței nr. 3434/04.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare instanța de fond urmează să constate după administrarea probelor necesare dacă în speță sunt întrunite condițiile prev. de art.5 alin.1 lit.b Legea 221/2009 pentru plata despăgubirii pentru daunele materiale, condiții menționate mai sus în cuprinsul considerentelor, respectiv să stabilească dacă bunurile în litigiu au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, dacă au fost restituite sau dacă a fost primită vreo despăgubire pentru ele, precum și contravaloarea acestor bunuri, avându-se în vedere totodată faptul că textul de lege acordă calitate procesuală activă persoanei care a suferit măsura administrativă și după decesul acesteia, soțului și descendenților până la gradul II inclusiv.
Dată fiind soluția de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, în această fază procesuală nu pot fi acordate cheltuieli de judecată, ele urmând a fi avute în vedere la soluționarea pricinii de către tribunal, când se va cunoaște partea căzută in pretenții, conform art.274 alin.1 Cod proc.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B. E. împotriva sentinței civile nr. 3434/04.12.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despagubiri Legea nr. 221/2009.
Casează sentința recurată și dispune trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, T. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 Februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. M.G/15.03.2013
Tehnored. D.K/2ex/15.03.2013
Prima instanță: T. T.-Judecător: A. C.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 353/2013. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 849/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
