ICCJ. Decizia nr. 1007/2004. Civil. REVIZUIRE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1007
Dosar nr. 33854/1/2004
Nr. vechi 11409/200.
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 27 aprilie 2000, reclamanţii C.E.M., I.D.I. şi P.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 576 mp şi 3 corpuri de casă, imobil care a aparţinut autoarei lor, I.I.M.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 27 septembrie 2000, reclamanţii au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pe pârâţii P.S. şi SC A.C. SRL, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilele pe care le ocupă, precum şi constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 şi nr. 2589 din 8 septembrie 1998.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul revendicat a aparţinut bunicii reclamanţilor şi a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, nefiind preluat de la adevăratul proprietar, ci doar de la soţul supravieţuitor al defunctei I.M., care fiind funcţionar şi apoi pensionar, era exceptat de la naţionalizare conform art. II.
Reclamanţii au susţinut că apartamentele înstrăinate de Primăria Municipiului Bucureşti nu cădeau sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi, ca atare, nu puteau fi vândute, contractele fiind încheiate în frauda legii, întrucât vânzătorul a transmis un drept pe care nu-l avea.
La 25 octombrie 2000, reclamanţii au formulat cerere de introducere în cauză ca intervenient forţat a numitei I.C.E.A., în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul dispunând citarea acesteia în calitate de intervenient. Faţă de decesul pârâtei P.S., au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, P.A. şi P.C.
La 16 mai 2001, reclamanţii şi-au precizat din nou acţiunea, chemându-i în judecată şi pe pârâţii I.M., I.F., M.V., D.S. şi B.M., şi solicitând rezilierea contractelor de închiriere încheiate de aceştia cu încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 40/1999.
Pârâta SC A.C. SRL a solicitat introducerea în cauză a numitului C.C.P., precizând că acesta este actualul proprietar al imobilului, potrivit actului de vânzare-cumpărare actualizat sub nr. 2043 din 2 iunie 2000 la Biroul Notarului Public B.E.
În temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, judecarea cauzei a fost suspendată la cererea reclamanţilor, până la data de 11 februarie 2003, când reclamanta C.M.E. a formulat cerere de redeschidere a judecăţii.
La termenul de judecată din 7 mai 2003, reclamanţii şi-au restrâns acţiunea numai la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3101/1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu P.S., şi nr. 2589/1998 încheiat cu pârâta SC A.C. SRL, renunţând la judecată faţă de pârâţii B.M., I.M., D.S., I.F. şi M.V.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 414 din 19 iunie 2003 a respins cererea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată şi restrânsă, reţinând că, prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 505 din 9 septembrie 2002, a fost restituit în natură reclamanţilor, imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren, mai puţin apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 către P.S., şi spaţiul cu altă destinaţie vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2589 din 8 septembrie 1998 către pârâta SC A.C. SRL.
Prin considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că, din analiza actelor ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 (filele 280 – 292), a rezultat că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cumpărătoarea P.S. ocupând apartamentul ce a făcut obiectul actului în baza contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2324 din 10 ianuarie 1995.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2589 din 8 septembrie 1998, s-a reţinut că acesta a avut ca obiect un spaţiu comercial, ocupat de SC A.C. SRL în baza contractului de închiriere nr. 16 din 3 aprilie 1992, contractul fiind perfectat în executarea sentinţei civile nr. 9586/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată la încheierea contractului menţionat cu pârâta.
S-a reţinut, totodată, că acţiunea în revendicarea imobilului a fost introdusă de reclamanţi abia în anul 2000 şi, deşi prin răspunsurile la interogatoriu aceştia au arătat că au cerut Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea imobilului, la dosar nu există nici o dovadă în acest sens, nici o notificare prin care cumpărătorilor să le fie făcut cunoscut faptul că reclamanţii se consideră adevăraţii proprietari ai imobilului.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru nereţinerea împrejurării că Primăria municipiului Bucureşti a avut cunoştinţă încă din anul 1996 că apelanţii revendică imobilul şi că acesta nu poate forma obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, dar nu a comunicat chiriaşilor intenţia foştilor proprietari.
S-a susţinut că pârâta SC A.C. SRL a eludat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 prin vânzarea imobilului corp D, fiind lovit de nulitate absolută şi contractul încheiat de aceasta cu intervenientul C.P.C.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 359 A din 26 februarie 2004, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 şi a obligat pe pârâta SC A.C. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, spaţiu comercial, situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că faţă de cererea foştilor proprietari, de restituire în natură sau acordare de despăgubiri, Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia de a suspenda vânzarea imobilului, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituia un spaţiu comercial şi nicidecum un imobil cu destinaţie de locuinţă a cărui situaţie juridică era reglementată prin Legea nr. 112/1995. Raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 112/1995, s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare menţionat este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea prevederilor imperative ale legii.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat de P.S., s-a apreciat că au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că au notificat pe chiriaşa care avea vocaţie la cumpărarea apartamentului, aceasta fiind subdobânditor de bună-credinţă conform dispoziţiilor art. 18 lit. d) şi 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că nu este lipsit de importanţă faptul că acţiunea în revendicare s-a promovat la mai mult de 3 ani de la cumpărarea apartamentului de către P.S., autoarea intimaţilor P.A. şi P.C.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii P.M., C.M. şi I.D.I. la 15 martie 2004 invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin cererea de declarare a recursului, recurenţii nu au motivat această cale de atac, precizând că vor depune motivarea la momentul soluţionării cererii de revizuire declarate împotriva aceleiaşi decizii la 15 martie 2004.
Împotriva aceleiaşi decizii, nr. 359 din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Procurorul General, la 7 aprilie 2004, criticând-o pentru greşita aplicare a legii, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului său, pârâtul a susţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a cumpărătorului imobilului doar pentru faptul că a fost înregistrată o cerere de retrocedare adresată comisiei pentru aplicarea Legii nr. 12/1995, deoarece această solicitare nu putea conduce la o restituire în natură, autorul reclamanţilor nelocuind în imobil.
La 6 mai 2005 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care recurenţii-reclamanţi au solicitat suspendarea provizorie a executării conform dispoziţiilor art. 403 alin. (4) raportat la art. 300 alin. (3) C. proc. civ.
Cererea a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 10 mai 2005.
Reclamanţii au depus motivele de recurs la 29 iunie 2005 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 1 iulie 2005 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurenţilor-reclamanţi, cerere formulată de G.G.B., A.A.C. şi C.A.O., cerere a cărei admisibilitate în principiu nu a fost pusă în discuţie, datorită neprezentării persoanelor interesate pentru susţinerea acesteia.
La termenul din 31 ianuarie 2006, Curtea, din oficiu, a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului reclamanţilor în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenţii au precizat că au înţeles să-şi motiveze recursul numai după soluţionarea cererii de revizuire formulate împotriva aceleiaşi decizii pronunţate de instanţa de apel şi respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 168 din 31 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 1198/2004.
La acelaşi termen, recurenţii au invocat excepţiile de ordine publică referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.C.P., P.A., P.C. şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Totodată, s-a precizat de către recurenta P.M. că se renunţă la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dreptului la justiţie potrivit art. 16, art. 21, art. 22, art. 27, art. 29, art. 44, art. 46, art. 52, art. 54, art. 129, art. 136 şi art. 146 din Constituţia României, cererea fiind înregistrată la 11 ianuarie 2006.
Analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General este nefondat pentru următoarele considerate:
Criticile formulate de acest pârât, deşi nu s-a precizat explicit nu puteau viza decât modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.C. SRL, având în vedere că celălalt contract în discuţie, încheiat cu P.S. a fost menţinut.
Recurentul-pârât a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor legii, fără a preciza concret care au fost normele încălcate prin pronunţarea soluţiei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998. Astfel susţinerile pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primarul General s-au referit la irelevanţa existenţei cererii de retrocedare formulată de reclamanţi către comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care o asemenea cerere nu putea conduce la restituirea în natură întrucât autorul reclamanţilor nu locuia în imobil.
În realitate, instanţa de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţiul deţinut de SC A.C. SRL pentru un alt motiv, respectiv pentru eludarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, spaţiul vândut constituindu-l un spaţiu comercial şi nicidecum un imobil cu destinaţia de locuinţă.
Ca atare, criticile invocate nu se circumscriu modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 şi argumentelor reţinute în admiterea acestuia de către instanţa de apel.
În consecinţă, se va respinge recursul pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nulitatea acestuia pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de reclamanţi, la 15 martie 2004 (în termenul prevăzut de lege, dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.) a fost motivat la 29 iunie 2005, motivele de recurs fiind depuse la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, nefiind motivat în termenul legal.
Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, şi în acest termen trebuie formulate motivele de recurs, fie în cuprinsul cererii de recurs, fie separat [art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.].
Susţinerile recurenţilor, în sensul că, după declararea recursului nu au avut acces la propriul dosar, nu corespund realităţii şi nu pot constitui un argument în favoarea primirii şi analizării motivelor de recurs invocate.
Astfel, Decizia recurată a fost legal comunicată recurenţilor la 11 martie 2004, aşa cum rezultă din dovezile de primire din dosarul 2905/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă (filele 125, 126, 127).
Prin declaraţia de recurs, înregistrată la 15 martie 2004, recurenţii-reclamanţi au precizat că înţeleg să depună motivarea acestei căi de atac „la momentul cererii de revizuire" formulate împotriva aceleiaşi decizii.
Cererea de revizuire a fost înregistrată la aceeaşi dată ca şi recursul, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin această cerere, reclamanţii reproducând argumentele invocate de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, astfel încât nu poate fi acceptată ideea că aceştia nu au avut posibilitatea de a-şi formula criticile în recurs.
Împrejurarea că aceeaşi decizie fusese atacată şi cu revizuire nu îi poate exonera pe recurenţii-reclamanţi de obligaţia motivării recursului în termenul legal de 15 zile, ce curge de la data comunicării hotărârii atacate.
Termenul de motivare a recursului este un termen legal, imperativ, iar sancţiunea nerspectării lui este decăderea, ce operează de drept şi are ca efect nulitatea recursului.
Astfel recursul este nul, chiar dacă recurenţii, prin cererea de recurs, au făcut trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervenind atât în situaţia în care lipseşte cu desăvârşire motivarea cererii, cât şi atunci când recurentul enunţă, doar motivul de casare, fără a-l dezvolta.
Curtea va respinge, totodată, ca nefondate şi excepţiile de ordine publică invocate de recurenţi în şedinţa de la 31 ianuarie 2005.
Astfel se va aprecia ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, întrucât această pârâtă a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate.
De altfel, chiar reclamanţii, prin precizarea acţiunii depusă la 25 octombrie 2000, au înţeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti (fila 47 fond), prin încheierea de la 10 ianuarie 2001, dispunându-se citarea acesteia.
Se va reţine, totodată, că au calitate procesuală pasivă şi pârâţii P.A. şi P.C. , moştenitorii cumpărătoarei P.S., decedată la 15 mai 1999, conform certificatului de moştenitor nr. 57 din 30 iunie 1999 eliberat de Biroul Notarului Public M.Ş. (fila 73 fond), aceştia fiind introduşi în cauză la cererea reclamanţilor, potrivit dispoziţiei luate prin încheierea de la 7 octombrie 2001 (fila 68 fond).
De asemenea, pârâţii P.A. şi P.C. au precizat prin petiţia depusă la 23 aprilie 2001 că înţeleg să continue procesul în nume propriu.
În ceea ce priveşte pe pârâtul C.C.P., Curtea reţine că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât a cumpărat apartamentul în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la 2 iunie 2000 cu SC A.C., fiind citat în calitate de intervenient, urmare a cererii formulate prin întâmpinare de societatea menţionată.
De altfel, în faţa primei instanţe, reclamanţii au administrat probele şi în contradictoriu cu acest pârât, (căruia i-au luat interogatoriu, fila 324 fond), recunoscându-i implicit calitatea procesuală.
În consecinţă, excepţiile menţionate vor fi apreciate ca nefondate şi vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar, declarat împotriva deciziei nr. 359 A din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă.
Constată nul recursul declarat de reclamanţii C.M., I.D.I. şi P.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge ca nefondate excepţiile de ordine publică invocate de recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1012/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9823/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
