ICCJ. Decizia nr. 1019/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1019
Dosar nr. 44371/1/2004
Şedinţa publică din 31 ianuarie 200.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Alba la 1 aprilie 2003, reclamantul C.E. a solicitat în contradictoriu cu Primarul Comunei Roşia Montană, anularea dispoziţiei nr. 162 din 25 februarie 2003 emisă de acesta, constatarea preluării abuzive de către Statul Român a imobilului situat în Roşia Montană, compus din instalaţia de şteampuri cu 12 săgeţi, înscrisă în C.F. Roşia Montană, nr. top 1493/1, distruse ca efect al naţionalizării prin Legea nr. 119/1948 şi acordarea de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea instalaţiei sau acordarea de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, care să acopere această valoare. S-a solicitat, totodată, acordarea beneficiului realizat din 1948 până în prezent şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moştenitorul foştilor proprietari C.G.S. şi C.G.N., pe numele cărora s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra instalaţiei de prelucrare a minereului (şteampuri), conform dispoziţiilor art. 462 C. civ.
Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 316 din 4 iunie 2003, a admis în parte contestaţia reclamantului, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român, a imobilului situat în Roşia Montană, compus din instalaţiile de şteampuri cu 12 săgeţi, înscrisă în C.F. Roşia Montană nr. top 1493/1.
S-a anulat dispoziţia atacată şi s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, fiind respinse celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948 erau supuse naţionalizării şi instalaţiile ce serveau în mod permanent activităţii unei întreprinderi naţionalizate, textul legal menţionat având în vedere atât bunuri imobile prin natura lor, în măsura în care erau încorporate în imobilul clădire sau teren, cât şi bunurile mobile prin natura lor (imobilele prin destinaţie, potrivit art. 468 C. civ.), ce deserveau în mod permanent întreprinderea şi aparţineau proprietarului acesteia.
S-a apreciat că, din probele dosarului, extrasul de carte funciară şi contractele de vânzare cumpărare, a rezultat că autorii reclamantului au fost proprietarii instalaţiilor încorporate în imobilul teren şi care serveau în mod permanent desfăşurării activităţii de minerit.
S-a considerat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 pct. 1 din Legea nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii prin echivalent, nefiind posibilă restituirea în natură, sens în care, prin decizie, trebuia să se facă persoanelor îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent.
Prima instanţă a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu prevede asemenea măsuri reparatorii.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul.
Prin apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, susţinând că motivarea tribunalului potrivit căreia nu se pot acorda despăgubiri pentru nefuncţionarea instalaţiilor din anul 1948 până în prezent întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede astfel de măsuri reparatorii, este nefondată, deoarece art. 6 alin. (2) prevede că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara cazului în care au fost înlocuite sau casate.
Pârâtul a solicitat, prin apelul său, schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii în totalitate a contestaţiei formulate de reclamant.
În dezvoltarea motivelor de apel, prevăzut a susţinut că este greşită constatarea instanţei de fond, în sensul că instalaţiile de şteampuri încorporate terenului au fost preluate de către stat cu ocazia naţionalizării şi că acestea, prin natura lor, serveau în mod permanent activităţii unei întreprinderi naţionalizate.
Pârâtul a precizat că terenul menţionat în extrasul C.F. este şi în prezent proprietatea reclamantului, astfel că nu se poate susţine că instalaţiile au fost preluate abuziv de către stat, odată cu imobilul.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 1756A pronunţată la 12 noiembrie 2004, a admis apelul pârâtei Primăria comunei Roşia Montană şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii contestaţiei formulate de reclamantul C.E. împotriva dispoziţiei nr. 162 din 25 februarie 2003 emisă de Primarul Comunei Roşia Montană.
S-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada împrejurării că şteampurile proprietatea antecesorilor săi au fost preluate efectiv de către Statul Român cu ocazia naţionalizării şi nici dovada faptului că acestea serveau, în mod permanent, activităţii unei întreprinderi naţionalizate.
S-a apreciat că Statul Român nu datorează reclamantului contestator nici un fel de despăgubiri, nefiind făcută dovada că instalaţiile menţionate au fost preluate efectiv, ci s-a interzis doar funcţionarea acestora ca efect al naţionalizării bogăţiilor subsolului.
Pentru aceleaşi argumente s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul C.E.I., înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia la 7 decembrie 2004, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că, din conţinutul considerentelor şi dispozitivului deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în condiţiile în care cu actele de stare civilă şi declaraţia notarială, depuse la dosar, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra instalaţiei de preluare a minereului, preluate de Statul Român ca efect al art. 5 din Legea nr. 119/1948.
S-a arătat că este irelevantă situaţia faptică actuală a existenţei instalaţiilor, atâta timp cât acestea figurează înscrise în C.F.
Totodată, s-a precizat că instalaţiile au funcţionat potrivit art. 287 din Legea Minelor din anul 1930 şi a art. 56 din Regulamentul special pentru micile exploatări miniere din Munţii Apuseni şi din Regiunea Baia-Mare, transcrierea cuvei fiind efectuată la A.M.I. din Roşia Montană.
Recurentul a susţinut, în motivarea recursului, că instalaţia în litigiu reprezintă un imobil prin destinaţie, conform dispoziţiilor art. 468 C. civ., naţionalizat şi distrus ca efect al aplicării Legii nr. 119/1948, pentru care este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 6 şi art. 11 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Intimatul, Primarul Comunei Roşia Montană, a formulat la 25 ianuarie 2006 întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, raportat la criticile formulate prin motivele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să aprecieze că recursul reclamantului este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, recurentul reclamant a solicitat despăgubiri (în valoare de 2 kg. aur ) pentru instalaţia de şteampuri cu 12 săgeţi şi despăgubiri pentru fiecare din cei 53 de ani a producţiei pe care ar fi obţinut-o dacă funcţionarea acesteia nu ar fi fost întreruptă în mod abuziv (în valoare de 750 g aur pe an). Notificarea reclamantului adresată Primarului Comunei Roşia Montană, judeţul Alba, a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 162 din 25 februarie 2003, ce face obiectul contestaţiei.
Susţinerea recurentului-reclamant în sensul că instalaţia de minerit pentru care a solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, este, conform art. 468 C. civ., imobil prin destinaţie, corespunde realităţii.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se aplică nu numai imobilelor prin natura lor, ci şi imobilelor prin destinaţie, respectiv utilajelor şi instalaţiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluate de stat, dacă serveau la exploatarea acelui fond şi dacă erau proprietatea proprietarului imobilului prin natura sa, faţă de care reprezentau bunuri accesorii.
Obţinerea de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri este condiţionată, însă, de existenţa lor fizică la data intrării în vigoare a legii. Dacă între timp instalaţiile respective au fost înlocuite, casate sau distruse, nu se va putea pretinde nici una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, nici în natură şi nici prin echivalent.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, s-a făcut dovada că instalaţiile în discuţie, destinate mineritului, au aparţinut autorilor reclamantului, fiind înscrise ca atare în C.F., şi exploatate efectiv în activitatea de minerit.
Nu este însă lipsită de relevanţă, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, existenţa sau neexistenţa faptică actuală a instalaţiilor în litigiu.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, reclamantul trebuia să dovedească dacă instalaţia de şteampuri, imobil prin destinaţie, exista fizic pe terenul respectiv, la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, prin recursul promovat, reclamantul a recunoscut că instalaţia a fost distrusă ca efect al naţionalizării prin Legea nr. 119/1948, situaţie în care nu se pot acorda măsuri reparatorii.
În consecinţă, se va aprecia că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale menţionate, nefiind întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se va reţine, totodată, că deşi s-au invocat în motivarea recursului dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 10 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate nu rezultă şi aceste motive de nelegalitate, astfel că nu pot fi analizate.
Faţă de toate aceste considerente, se va aprecia că Decizia recurată este legală şi temeinică şi se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul C.E. Ion împotriva deciziei civile nr. 1756/A din 12 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1219/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10139/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
