ICCJ. Decizia nr. 1145/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1145
Dosar nr. 11480/2004
Şedinţa publică din 15 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.A.I. şi B.B. au chemat în judecată Primăria municipiului Oneşti, solicitând să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 425 din 3 iulie 2003 emisă de Primăria municipiului Oneşti şi obligarea acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului situat în municipiul Oneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2004 a Tribunalului Bacău a fost admisă contestaţia, dispunându-se anularea dispoziţiei emisă de Primarul municipiului Oneşti, urmare notificării nr. 23492 din 29 decembrie 2002 şi obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziţie privind restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în Oneşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamanţilor a fost proprietarul imobilului în litigiu, ceea ce rezultă din decretul de expropriere, anexa la decret şi alte înscrisuri care atestă că imobilul expropriat nu a fost demolat, fiind utilizat pentru asigurarea sediului Judecătoriei municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi a Muzeului de Istorie, pe baza unui protocol încheiat între Centrul muzeal Bacău şi Primăria municipiului Oneşti. S-a avut în vedere că în raport de art. 48 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect partajarea bunurilor succesorale rămase la decesul lui B.G., la cererea soţiei acestuia B.M., împotriva celorlalţi moştenitori, reclamanţi în cauza de faţă, care sunt soţia şi fiul lui B.I., care la rândul său este fiul proprietarului, nu are nici un efect în cauză. Şi aceasta pentru că indiferent de soluţiile pronunţate anterior, persoanele îndreptăţite pot solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, s-a reţinut că dispoziţia contestată este netemeinică, reţinând greşit că nu s-a făcut dovada că bunul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor.
Apoi, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a dispus obligarea pârâtei de a emite o nouă dispoziţie privind restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă dispoziţie privind restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire prin echivalent. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii, fiind respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Oneşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a avut în vedere de asemenea că în cauză s-a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod direct dobândirea dreptului de proprietate. Şi pentru că Muzeul de Istorie nu mai funcţionează în acest imobil, fiind mutat în clădirea Bibliotecii municipiului Oneşti, clădirea fiind liberă, s-a dispus emiterea dispoziţiei de restituire în natură a bunului solicitat şi nu prin echivalent.
Împotriva acestei decizii Primăria municipiului Oneşti a declarat recursul de faţă, susţinând că în mod greşit Curtea de Apel Bacău nu a avut în vedere că prin dispoziţia dedusă judecăţii Primarul municipiului Oneşti nu s-a pronunţat asupra restituirii în natură sau prin echivalent, ci dispoziţia de respingere a notificării s-a întemeiat numai pe lipsa unor probe asupra dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Recursul vizează şi situaţia dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Oneşti, str. O., în timp ce prin notificare cei în cauză solicită restituirea imobilului situat în Oneşti, Aleea P. Sunt relevate contradicţiile privind suprafaţa construcţiei, astfel cum este redată în adeverinţele avute în vedere de instanţe, ce nu au fost clarificate prin expertiza efectuată în cauză, considerându-se că singura probă convingătoare este actul de dobândire a imobilului de la dr. N., care nu a fost depus, deşi s-a făcut referire la acesta în acţiune.
Se susţine că s-a dat o interpretare greşită prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi a prevederilor corespunzătoare din normele de aplicare a legii, în sensul cărora prin acte doveditoare se înţelege prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, ce poate fi însoţit şi de alte dovezi, care împreună şi nu separat fundamentează cererea de restituire.
De asemenea se arată în motivarea recursului că instanţa în soluţionarea apelurilor nu a ţinut seama de Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, prin care a fost respinsă acţiunea de ieşire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu, tocmai pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin act autentic de vânzare-cumpărare.
Recursul urmează a fi admis în sensul celor ce urmează.
În soluţionarea cauzei de faţă şi pentru a răspunde motivelor de recurs redate este necesară clarificarea unor probleme de drept, aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Şi întrucât cererea de restituire a imobilului formulată de cei în cauză a fost respinsă, pentru că aceştia nu au dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului solicitat a autorului lor B.G., se impune a se stabili ce se înţelege prin acte doveditoare a dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, ce le atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare, într-un anumit termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.
Art. 22.1 din HG nr. 498 din 14 mai 2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că prin acte doveditoare se înţelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării [art. 2 alin. (1) din lege] ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii, expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte înscrisuri sau declaraţii notariale.
Pentru că art. 22 din lege nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, cum este cazul în speţă, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, nu se impune o astfel de dovadă numai prin înscris autentic de înstrăinare, cum se pretinde în recurs, fiind admisibile şi alte mijloace de probă, astfel cum au fost redate, important fiind de stabilit fără echivoc dacă bunul preluat de stat, prin expropriere, a aparţinut autorului reclamanţilor.
Astfel, actul de preluare constituie prin el însuşi un mijloc de probă, chiar dacă dă naştere numai unei prezumţii relative de proprietate.
În speţă s-a făcut o asemenea dovadă, ce a fost însoţită de alte înscrisuri în raport de care ambele instanţe au hotărât că cererea de restituire este îndreptăţită.
Deşi în principal hotărârea atacată este corectă, instanţa făcând o judicioasă aplicare a prevederilor legale menţionate, nu a clarificat anumite aspecte de fapt, ce justifică admiterea recursului de faţă.
Astfel, dacă în adevăr actul de expropriere, poate constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că acesta se referă la imobilul situat în Oneşti, str. O. nr. 64, ca aparţinând lui B.G. Anexa la decret se referă la imobilul din Oneşti, str. O. nr. 65, în timp ce reclamanţii solicită retrocedarea imobilului din Oneşti, Aleea P. Este exact că în alte adrese avute în vedere de instanţe, se face referire expresă la imobilul în care funcţionează Muzeul de istorie, solicitat de reclamanţi.
Dar, nici o probă nu atestă şi nu face deplină dovadă asupra schimbării denumirii străzii în timp, după aplicarea decretului de expropriere, pentru a se putea stabili fără dubiu dacă este vorba de unul şi acelaşi imobil.
Este exact că în expertiza efectuată în cauză de ing. P.C. se ajunge la această concluzie, dar considerentele nu sunt suficient de convingătoare şi nu răspund la inadvertenţele invocate de unitatea deţinătoare, cu privire la suprafeţele construite, evidenţiate în actul de expropriere şi cele existente la faţa locului. De asemenea expertul nu se pronunţă şi nu justifică în nici un fel schimbarea denumirii străzii, pentru că cele concluzionate să fie veridice.
De aceea recursul de faţă urmează a fi admis, în sensul arătat şi a se dispune casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, în vederea suplimentării probelor în sensul arătat.
Pe această linie este de observat că recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză menţionat, ce au fost comunicate părţilor, însă instanţa nu s-a pronunţat asupra lor procedând la judecarea cauzei, în raport de invocarea decretului de trecere a imobilului în domeniul public al municipiului.
În aceste condiţii, rejudecarea cauzei urmează a viza şi răspunsul aceluiaşi expert la obiecţiunile formulate.
În acord cu cele ce preced, este de reţinut că instanţa de apel, ca şi cea de fond de altfel, a dat o corectă interpretare prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Acest text reglementează posibilitatea pentru persoanele de ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat, de a urma procedura prevăzută de această lege pentru a obţine măsuri reparatorii, chiar dacă formulând acţiuni în justiţie pentru restituirea aceloraşi imobile, acestea le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale. Ca atare, indiferent de soluţia dată de instanţe anterior, foştii proprietari au dreptul la reparaţie în condiţiile legii noi, pentru a beneficia de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat, chiar cu titlu valabil. Aceasta înseamnă că Decizia acestei instanţe, la care se face referire în recurs, în aplicarea corectă a prevederilor menţionate, nu înlătură posibilitatea celor în cauză de a dovedi că în adevăr sunt persoane îndreptăţite la restituire.
Faţă de cele arătate, recursul de faţă urmează a fi admis şi a se casa Decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul celor ce preced.
Desigur că instanţa de rejudecare urmează să facă o corectă aplicare a prevederilor art. 16 din lege, în raport de ansamblul probelor administrate şi de situaţia de fapt la data judecării pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Oneşti împotriva deciziei nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 112/2004. Civil. Contestatie executare silita.... | ICCJ. Decizia nr. 112/2004. Civil. Anulare certificat... → |
|---|
