ICCJ. Decizia nr. 1313/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1313/2004
Dosar nr. 2215/2002
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2000 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, reclamantul A.V. a chemat în judecată pe pârâtul V.G.R. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârât la plata sumei de 30.000 mărci germane sau contra-valoarea acesteia în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, plus cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că a împrumutat pe pârât cu suma de 30.000 mărci germane la data de 27 mai 1999, cu termen de restituire la data de 31 mai 2000.
Se mai arată de către reclamant că a încheiat cu pârâtul în acest sens un contract de împrumut şi că după expirarea termenului de restituire a împrumutului pârâtul nu a restituit suma împrumutată şi nu a mai putut fi „găsit".
Judecătoria Satu Mare, prin sentinţa civilă nr. 6863 din 8 septembrie 2000, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare.
Tribunalul Satu-Mare, prin sentinţa civilă nr. 161 din 9 din 8 octombrie 2001, a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. din momentul plăţii; a sumei de 30.000 mărci germane cu 33.769.400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, având în vedere expertizele efectuate în cauză, că actul intitulat „contract de împrumut" din care rezultă că reclamantul a împrumutat pe pârât la data de 27 mai 1999 cu suma de 30.000 mărci germane cu termen de restituire la data de 31 mai 2000 – a fost scris şi semnat de către pârât.
În consecinţă acesta îndeplineşte condiţiile unui înscris sub semnătură privată în conformitate cu prevederile art. 1180 C. civ.
Contractul depus la dosar a fost apreciat ca fiind un contract unilateral prin care pârâtul s-a obligat să restituie suma de 30.000 mărci germane pe care a primit-o cu titlu de împrumut până la 31 mai 2000, reprezentând deci, o recunoaştere a împrumutului.
Împotriva acestei hotărâri a instanţei de fond pârâtul a declarat apel invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Oradea prin Decizia civilă nr. 12 A din 27 mai 2002 a respins apelul ca neîntemeiat şi a obligat pe apelant la plata sumei de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimat şi la 400.000 lei către martorul F.I.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada pretenţiilor sale prin înscrisul depus la dosar, iar susţinerile pârâtului că n-ar fi scris şi semnat acel înscris au fost infirmate prin expertizele efectuate în cauză care atestă faptul că pârâtul a scris şi semnat înscrisul intitulat „contract de împrumut".
Instanţa de apel a mai reţinut având în vedere probele efectuate cu ocazia cercetării penale declanşate împotriva reclamantului la cererea pârâtului că s-au infirmat susţinerile acestuia cu privire la vicierea consimţământului său de către reclamant.
Instanţa de apel a încuviinţat şi proba testimonială audiind pe F.I. care însă nu a confirmat susţinerile pârâtului care l-a propus ca martor, ci a confirmat susţinerile reclamantului.
În ceea ce priveşte pe cel de al doilea martor propus de către pârât, T.G., acesta nu a fost audiat, instanţa considerând că raporturile acestuia cu pârâtul, rezultând din hotărârea penală depusă la dosar ar determina ca depoziţia sa să nu fie obiectivă.
Împotriva acestei decizii pronunţate de către instanţa de apel a declarat recurs pârâtul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa nu a soluţionat excepţia nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată denumit „contract de împrumut" încălcând prevederile art. 137 C. proc. civ. şi art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
Se mai susţine că instanţa nu a avut în vedere prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi nu a dispus suspendarea judecării apelului până la soluţionarea dosarului civil nr. 147/2002 aflat pe rolul Judecătoriei Satu-Mare, care are ca obiect acţiunea în anulare a înscrisului.
O ultimă susţinere este în legătură cu faptul că au fost încălcate prevederile art. 274 C. proc. civ., pentru că a fost obligat să plătească martorului F.I. cheltuieli, deşi acesta avea posibilitatea rezolvării acestor pretenţii pe calea unei acţiuni separate.
Recursul este nefondat.
Astfel, cu privire la prima susţinere urmează a reţine că este nefondată, deoarece art. 108 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „nulităţile de ordine publică pot fi ridicate în orice stare a pricinii" se referă la nulităţile de drept procesual; dovadă în acest sens fiind faptul că acest text de lege se află în Capitolul IV, Nulitatea actelor de procedură, din Codul de procedură civilă.
Este de reţinut, cu privire la acest aspect, că instanţa de apel a calificat corect susţinerile pârâtului ca fiind apărări de fond, administrând în acest sens şi probe.
În acest sens este de reţinut, faptul că la termenul din 27 martie 2002, când s-a judecat apelul, pârâtul V.G.R. fiind prezent personal şi asistat de avocat, acesta nu a mai avut nici-o cerere de formulat şi nici o probă de solicitat, fapt consemnat în practicaua deciziei recurate.
Această împrejurare atestă în plus că pârâtul recurent a considerat că instanţa a soluţionat excepţia pe care o formulase.
Nici cea de a doua susţinere nu este întemeiată pentru că suspendarea cauzei pe baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., reprezintă o facultate a instanţei, nu o obligaţie de a suspenda cauza; şi ca atare această apreciere subiectivă a instanţei (în cazul în speţă motivată amplu) nu poate face obiect de control judiciar.
De altfel pârâtul recurent ar fi putut oricând, chiar în faţa instanţei de recurs, să solicite suspendarea judecării recursului, lucru pe care însă nu l-a făcut.
Referitor la cea de a treia susţinere şi aceasta este nefondată pentru faptul că instanţa de apel a admis cererea martorului propus chiar de pârât de a i se plăti cheltuieli pe care le-a făcut cu deplasarea la instanţă, este legală conform art. 200 C. proc. civ., coroborat cu art. 274 C. proc. civ.
Astfel fiind, întrucât nici una din criticile formulate nu este fondată, urmează a respinge recursul ca neîntemeiat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., urmează a obliga pe recurent la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul V.G.R. împotriva deciziei civile nr. 12/ A din 27 martie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Obligă pe recurent la plata sumei de 11.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1312/2004. Civil. LITIGIU ASIGURARI SOCIALE.... | ICCJ. Decizia nr. 1316/2004. Civil. L 10/2001. Recurs → |
|---|
