ICCJ. Decizia nr. 137/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 137
Dosar nr. 2004/2002
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2004
Asupra recursului faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3710/2000, reclamantul Z.D.M. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A., I.A., I.S., M.I. şi M.S., pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 221 mp, să se constate nulitatea absolută şi inopozabilitatea faţă de reclamant a actelor în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. H.N. S.A. cu pârâţii - persoane fizice.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că măsura naţionalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 este nulă absolut, solicitând ca instanţa să constate că statul deţine imobilul fără titlu, iar dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul său.
Pârâţii I.A. şi S. au formulat cerere reconvenţională solicitând ca, în caz de admitere a acţiunii reclamantului, acesta să fie obligat la plata contravalorii reparaţiilor capitale efectuate de ei şi să li se acorde un drept de retenţie asupra apartamentului până la achitarea acestor despăgubiri; au mai invocat şi calitatea de cumpărători de bună credinţă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 752 din 28 iunie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea în revendicare formulată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantul a solicitat doar despăgubiri şi doar pentru apartamentul nr. 2 din imobil şi nu a solicitat restituirea în natură.
Instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (6) din HG nr. 11/1997, întrucât la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, nu exista nici un litigiu pe rol, ipoteză în care procedura administrativă de vânzare către chiriaşi se suspendă de drept.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri şi, prin Decizia nr. 37 din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, l-a respins ca nefondat, menţinând sentinţa pronunţată.
Împotriva deciziei, reclamantul a formulat recurs, susţinând, în esenţă, în primul rând, existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii, în al doilea rând, greşita reţinere a inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din HG nr. 11/1997, inclusiv sub aspectul reţinerii că actele de vânzare cumpărare ale pârâţilor sunt ocrotite de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar, în al treilea rând, consideră că este nelegală susţinerea instanţei de apel în sensul că celelalte motive şi argumente nu mai prezintă relevanţă juridică.
Recursul este nefondat pentru argumentele ce urmează.
Între constatarea instanţei în sensul că recurentul şi mama sa erau exceptaţi de la naţionalizare şi respingerea cererii de revendicare ca neîntemeiată nu există nici o contradicţie.
Acţiunea reclamantului are două capete de cerere; un prim capăt prin care solicită obligarea pârâtului C.G.M.B. la restituirea în deplină proprietate a imobilului în litigiu, constatându-se nulitatea actului de trecere în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 şi al doilea capăt, prin care cere a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare.
Cu toate că ordinea firească în speţă, ar fi fost ca reclamantul să ceară constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi apoi să solicite obligarea C.G.M.B. la restituirea în natură a bunului imobil, reîntors astfel în patrimoniul său, instanţele s-au pronunţat corect pe cererea reclamantului, aşa cum a înţeles s-o formuleze, fără a exista vreo contradicţie.
Esenţa acţiunii în revendicare este faptul că proprietarul neposesor solicită posesorului neproprietar restituirea bunului.
Or, în speţă, cum bunul ieşise din posesia statului, prin vânzarea către chiriaşi la data de 29 octombrie 1996, primul capăt de cerere nu poate fi admis, deoarece pârâtul C.G.M.B.nu poate fi obligat să restituie un bun pe care nu-l mai stăpâneşte.
Sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la reţinerea greşită de către instanţă a inaplicabilităţii art. 1 alin. (6) din HG nr. 11/1997, a aplicării corecte a prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a bunei credinţe cu care chiriaşii au încheiat actele de vânzare-cumpărare.
Trebuie remarcat, în primul rând, că HG nr. 11/1997 a intrat în vigoare la 4 februarie 1997, iar data perfectării actelor de vânzare a fost 29 octombrie 1996, astfel încât, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii.
Rezultă, din actele dosarului, că reclamantul a formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere pentru acordare de despăgubiri, iar notificarea adresată către S.C. R. S.A. (şi nu către S.C. H.N. S.A. care administra spaţiile), a fost depusă la 11 februarie 1997; cum data perfectării actelor de vânzare este 29 octombrie 1996, rezultă buna credinţă a cumpărătorilor, care au încheiat aceste contracte cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Nu subzistă nici susţinerea potrivit căreia nu a existat bună credinţă din partea chiriaşilor, deoarece în contracte s-a prevăzut clauza cumpărării pe riscul cumpărătorului, întrucât această clauză este nulă, faţă de prevederile art. 1337 C. civ.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia este neîntemeiată şi nelegală afirmaţia instanţei de apel în sensul că celelalte motive şi argumente nu mai prezintă relevanţă juridică, de vreme ce instanţa a analizat toate criticile exprimate în cererea de apel.
Pentru considerentele mai sus - exprimate, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Z.D.M. împotriva deciziei nr. 37 din 31 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1359/2004. Civil. Ordonanta presedentiala.... | ICCJ. Decizia nr. 1399/2004. Civil. Revendicare. Recurs în... → |
|---|
