ICCJ. Decizia nr. 1371/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1371
Dosar nr. 38793/1/2004
Nr. vechi 16205/2004
Şedinţa publică din 7 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 februarie 2001, reclamantul T.N. a chemat în judecată Serviciul Român de Informaţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, (compus din teren în suprafaţă de 13.800 mp şi construcţiile aflate pe acesta, precum şi în subsidiar, evacuarea din acest imobil a pârâtului Serviciul Român de Informaţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, T.E., al cărei unic moştenitor este şi a fost preluat abuziv de stat prin Ordinul de rechiziţie nr. 8559 din 31 octombrie 1947, în prezent aflându-se în administrarea Serviciului Român de Informaţii.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 215 din 27 martie 2001, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în esenţă că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în speţă.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 568 din 21 noiembrie 2001, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost promovată de reclamant la 13 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii nu pot retroactiva şi ca atare nu sunt aplicabile cererilor de restituire formulate anterior intrării sale în vigoare.
Recursul declarat de Serviciul Român de Informaţii împotriva acestei hotărâri intermediare a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 3601 din 22 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 850 din 12 mai 2004, a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că terenul ce a aparţinut autoarei reclamantului, care se află, în cea mai mare parte, în administrarea Serviciului Român de Informaţii, face parte din domeniul public al statului şi ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, moştenitorul fostului proprietar având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor acestei legi speciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul T.N. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel după cum urmează:
- instanţa a ignorat dispoziţiile Legii nr. 139/1940 şi ale Legii nr. 439/1945, potrivit cărora rechiziţionarea de către stat a imobilelor nu se putea face decât cu titlu de folosinţă şi nu putea conduce la o schimbare a titularului dreptului de proprietate.
- titlul de preluare a imobilului nu îl reprezintă legea (Decretul nr. 218/1960) aşa cum în mod greşit s-a reţinut, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat şi preluat de către stat.
- Decretul nr. 218/1960 invocat ca temei legal al dobândirii imobilului de către stat, încălca flagrant prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care România era parte.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Probele administrate în cauză atestă, fără putinţă de tăgadă, faptul că autoarea reclamantului, E.D.T., a fost proprietara imobilului revendicat, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7368 din 17 iunie 1941.
S-a făcut de asemenea dovada că, prin Ordinul nr. 8559 din 31 octombrie 1947 al Primăriei Municipiului Bucureşti, Serviciul Central de Rechiziţii şi Cartiruiri, imobilul a fost rechiziţionat, în baza Legii nr. 439/1945 (f. 3-6, dosar 1271/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ).
Împrejurarea, care este de esenţa litigiului, dacă acest ordin de rechiziţie şi respectiv Decretul nr. 218/1960, invocat ca temei al preluării, constituie sau nu titlu valabil al statului, presupune luarea în considerare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care condiţionează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a Constituţiei, legilor în vigoare şi respectiv tratatelor internaţionale la care România era parte.
Or, chiar actele normative în vigoare la acea dată, care reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă", art. 6 teza finală, Legea nr. 139/1940, şi respectiv că rechiziţionarea implică doar o preluare temporară, pentru un interval determinat, Legea nr. 439 din 5 iunie 1945.
Ca atare, potrivit acestor acte normative, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.
În consecinţă, bunul rechiziţionat a rămas tot timpul în proprietatea E.T., şi cum Statul Român era un detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 şi respectiv al Decretului nr. 712/1966, acte normative de altfel, profund neconstituţionale şi care contraveneau flagrant art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1955.
Cum, titlul opus de stat în ce priveşte imobilul litigios, nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.
Tot astfel, în considerarea aceloraşi dispoziţii legale, imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată domeniului public al statului, putând fi revendicat de moştenitorii proprietarului originar.
Fără suport, în condiţiile în care acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, sunt şi trimiterile instanţei la prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, text care de altfel a primit o nouă redactare, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, potrivit căreia foştilor proprietari li se pot restitui în natură şi imobilele ocupate de instituţii publice, cu condiţia menţinerii afectaţiunii, pe o perioadă determinată.
Aşa fiind, recursul urmează a se admite cu consecinţa modificării deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul T.N. împotriva deciziei civile nr. 850 din 12 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că, rejudecând cauza, admite acţiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată şi obligă pârâţii să-i lase acestuia în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 155, compus din teren în suprafaţă de 11.691 mp şi construcţiile edificate pe acesta, astfel cum a fost individualizat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1597/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1507/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
