ICCJ. Decizia nr. 1402/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1402/2004
Dosar nr. 952/2003
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 305 din 12 aprilie 2000, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea prin care reclamanţii S.V. şi S.E. au revendicat, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., apartamentul nr. 24, situat în municipiul Constanţa, str. Mircea cel Bătrân, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 4/ C din 16 ianuarie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
Împotriva sus-menţionatei decizii au declarat recurs reclamanţii, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, prin recursul declarat, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat îndrumările cuprinse în Decizia prin care, într-o primă fază procesuală, Curtea Supremă de Justiţie, casând hotărârea curţii de apel a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; că titlul reclamanţilor este preferabil celui al subdobânditorilor T.P. şi T.C., în condiţiile în care statul nu a respectat nici chiar prevederile Decretului nr. 223/1974, în ceea ce priveşte obligativitatea comunicării deciziei administrative prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului; că a fost eronat interpretată Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curţii Constituţionale, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că, în privinţa cumpărătorilor apartamentului nu poate fi reţinută nici eroarea comună, nici buna credinţă.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
Într-o primă fază procesuală, prin Decizia nr. 1188 din 20 martie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a fost casată Decizia nr. 185 din 23 mai 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Prin considerentele deciziei de casare s-a statuat că acţiunea fiind formulată pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., în mod greşit a procedat instanţa de apel pronunţându-se în baza Legii nr. 10/2001, care nu era în vigoare la data introducerii acţiunii.
Este adevărat că, instanţa de apel, rejudecând apelul, a ignorat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motivându-şi parţial soluţia pe prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pe Decizia nr. 191/2002 a Curţii Constituţionale care vizează acest text de lege, motivare ce urmează a fi înlăturată în raport de considerentele deciziei de casare pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Această neregulă procedurală nu este însă de natură a atrage casarea deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât, instanţa de trimitere, şi-a întemeiat soluţia şi pe prevederile dreptului comun, şi anume pe prevederile art. 1898 C. proc. civ.
Curtea de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi a stabilit temeinic situaţia de fapt atunci când a reţinut buna credinţă a subdobânditorilor dreptului de proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamanţi.
Acţiunea în revendicare a fost înregistrată la data de 24 noiembrie 1998, iar pârâţii T.P. şi C., care ocupau apartamentul revendicat în calitate de chiriaşi din anul 1989, îl cumpăraseră, anterior datei introducerii acţiunii, la data de 3 septembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995.
Este evident că, pârâţii cumpărători, care ocupaseră apartamentul în calitate de chiriaşi ai statului, nu puteau avea nici o îndoială că îl cumpără de la adevăratul proprietar.
Pe de altă parte, prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată, în cauză nefăcându-se dovada că, sub dobânditorilor le-ar fi fost adusă la cunoştinţă intenţia reclamanţilor de a revendica apartamentul.
Aşa fiind, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenţi.
În consecinţă, recursul urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E. şi S.V. împotriva deciziei nr. 4/ C din 16 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1407/2004. Civil. Sistare indiviziune. Recurs... → |
|---|
