ICCJ. Decizia nr. 1628/2004. Civil. Restituire bunuri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1628/2004
Dosar nr. 309/2003
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 ianuarie 1998 la Judecătoria Drăgăşani C.E., A.T., A.N. şi M.L. au chemat în judecată D.F.P. Râmnicu Vâlcea şi Comuna Pesceana prin reprezentant pentru a se dispune obligarea acestora de a restitui reclamanţilor bunurile mobile şi imobile ce au fost confiscate de la autorul lor A.M.A. prin sentinţa penală nr. 586 din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, ce a fost desfiinţată prin admiterea recursului în anulare, conform deciziei penale nr. 1902 din 29 noiembrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie.
După declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în raport de valoarea litigiului, cauza a parcurs trei cicluri procesuale.
O ultimă soluţie de fond este dată prin sentinţa nr. 399 din 21 iunie 2001 a Tribunalului Vâlcea prin care a fost admisă acţiunea dispunându-se obligarea statului român prin Ministerul Finanţelor şi a Comunei Pesceana să plătească reclamanţilor suma de 663.119.638 lei cu titlu de contravaloare a bunurilor confiscate abuziv de la autorul reclamanţilor.
A fost respinsă acţiunea faţă de Inspectoratul Şcolar Vâlcea ca nefondată şi ca inadmisibilă faţă de Inspectoratul pentru Cultură şi Culte Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în adevăr reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii legali ai celui condamnat anterior A.A. şi care a fost achitat prin admiterea recursului în anulare prin Decizia nr. 1902 din 29 noiembrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, fiind înlăturată în consecinţă şi pedeapsa complementară a confiscării averii.
Apoi, în raport de înscrisurile depuse şi de depoziţia unui martor s-a reţinut că în adevăr autorul reclamanţilor a fost proprietarul bunurilor pretinse prin acţiune, astfel că acţiunea în despăgubire este întemeiată. În legătură cu restituirea în natură, astfel cum reclamanţii au precizat în şedinţă publică din 14 iunie 2002, numai a clădirii Căminului Cultural, fostă moară şi a terenului aferent s-a constatat că cererea nu poate fi primită întrucât bunurile respective construcţia cu terenul aferent aparţin domeniului public al comunei Pesceana, aprobat prin H. nr. 10 din 23 iulie 1999 a Consiliului Local, în raport de destinaţia acestora. Apoi, prin HG nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a fost atestat domeniul public al Judeţului Vâlcea, în care a fost cuprins şi imobilul în litigiu.
În consecinţă numai pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor şi Comuna Pesceana au fost obligate să plătească reclamanţilor contravaloarea bunurilor confiscate abuziv de la autorul lor, stabilită potrivit variantei I a raportului de expertiză, care a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă prin încheierea din 12 aprilie 2002 şi a reactualizat valoarea stabilită la 21 iunie 1998, data efectuării primei expertize la zi.
Apelurile declarate de reclamanţi împotriva acestei hotărâri au fost admise prin Decizia nr. 76 din 31 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 1.426.330.483 lei cu titlu de despăgubiri civile.
A fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea cu acelaşi obiect îndreptată împotriva pârâtei comuna Pesceana Judeţul Vâlcea, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de statul român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva ultimei sentinţe de fond a tribunalului.
Instanţa de apel a reţinut că prin susţinerea orală reclamanţii au precizat că solicită numai contravaloarea bunurilor, nemai susţinând cererea de restituire în natură.
În raport de acest obiect al cererii a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordate, potrivit variantei a III-a raportului de expertiză, sumă ce reprezintă valoarea reală de înlocuire a bunurilor, spre deosebire de celelalte variante, inclusiv cea omologată de instanţa de fond, care a stabilit valoarea uzurii bunurilor de până la data confiscării.
S-a avut în vedere că această ultimă valoare, stabilită prin varianta a III-a raportului de expertiză, prin care a fost actualizată la suma de 1.426.330.483 lei valoarea finală a bunurilor confiscate de 465.862.000 lei, astfel cum a fost stabilită de prima expertiză este necontestată de părţi. În legătură cu răspunderea civilă pentru confiscarea abuzivă a bunurilor în litigiu s-a avut în vedere că numai statul are calitatea de debitor, fiind lipsită de relevanţă destinaţia ulterioară a bunului sau deţinătorii acestuia. De aceea a fost respinsă acţiunea îndreptată împotriva comunei Pesceana menţinându-se hotărârea de respingere a acţiunii şi faţă de celelalte pârâte.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de faţă statul român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Vâlcea şi reclamanţii C.E., A.T., A.N. şi M.L.
Prin primul recurs se solicită casarea deciziei recurate şi pe fond respingerea acţiunii faţă de statul român. Se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut concluziile unei expertize, varianta a III-a, care nu a fost dispusă de instanţă şi că după confiscare toate bunurile au fost atribuite Sfatului Popular al comunei Pesceana, în prezent comuna Pesceana reprezentată prin primar, singura culpabilă de degradarea, demolarea şi dispariţia bunurilor în litigiu, astfel că în mod greşit a fost obligat statul român la despăgubiri, în loc de comuna Pesceana.
Reclamanţii solicită prin recursul de faţă modificarea în parte a deciziei, în sensul restituirii în natură a clădirii moară (cămin cultural) şi terenului aferent în valoare de 479.921.000 lei şi restul să rămână aşa cum s-a stabilit prin decizie, statul român fiind obligat la plata diferenţei până la valoarea recunoscută de 1.426.330.183 lei. Se arată că imobilul este stăpânit de comuna Pesceana, a fost trecut în domeniul public în anul 2002, ceea ce echivalează cu o nouă confiscare.
Ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Soluţia dată în apel este în afara criticii, întrucât în adoptarea ei au fost avute în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 1177 din 4 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, prin care au fost admise recursurile părţilor, fiind casată Decizia nr. 46 din 30 iunie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalul Vâlcea, pentru a fi introdus în cauză în calitate de pârât Ministerul Finanţelor, singurul abilitat prin lege să reprezinte statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie. În considerentele deciziei se arată că din cererea de chemare în judecată rezultă cu evidenţă că reclamanţii au înţeles să revendice de la stat bunurile mobile şi imobile, pe care acesta le-a preluat cu sau fără titlu de la autorul lor.
Prin urmare statul trebuia citat în proces în calitate de pârât, neavând calitate procesuală pasivă D.G.F.P. a judeţului Vâlcea.
Referirea la petitul acţiunii, şi indicarea statului ca răspunzător pentru preluarea bunurilor confiscate, conduce la ideea că instanţa supremă a avut în vedere răspunderea statului pentru despăgubirile solicitate.
Şi cum, potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, rezultă că în mod legal şi temeinic s-a hotărât în apel, înlăturându-se obligaţia de dezdăunare din sarcina unităţii deţinătoare, rămânând a răspunde de efectele confiscării, statul care a preluat bunurile, nemaiavând semnificaţie juridică, celelalte raporturi de obligaţii create.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, este de observat că acest aspect al pricinii nu a constituit motiv de apel şi prin urmare nu se pot admite critici pe acest temei soluţiei date în apel. De altfel, pornind de la această idee, că prin motivele de apel scrise şi depuse în termenul legal, nu a fost contestat cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa a reţinut chiar necontestarea de către părţi a contravalorii bunurilor confiscate.
Cu privire la recursul reclamanţilor este de observat că astfel cum se menţionează în considerentele hotărârii recurate, aceştia au precizat că solicită doar contravaloarea tuturor bunurilor confiscate, nemaisusţinând cererea de restituire în natură.
De asemenea, în încheierea de dezbateri din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, se consemnează că reclamanţii solicită omologarea raportului de expertiză în varianta a III-a, care cuprinde exclusiv valoarea totală a bunurilor, şi nu un calcul, în sensul restituirii în natură a unor bunuri şi plata daunelor pentru diferenţa valorică.
Din cele arătate rezultă că recurenţii, apelanţi în calea de atac anterioară şi-au precizat cererea, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor pentru toate bunurile confiscate. În această situaţie, nu se pot aduce critici hotărârii, în sensul art. 304 C. proc. civ., ce principial ar putea fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ori, de vreme ce hotărârea este dată în raport de precizarea acţiunii şi a căii de atac exercitate, nu se poate susţine că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Iar, în recurs nu se poate reveni asupra „precizărilor" făcute, practic, limitarea obiectului cererii, pentru că s-ar nesocoti prevederile art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 294 C. proc. civ., în sensul cărora nu se poate schimba în recurs obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate, fiind legală şi temeinică hotărârea adoptată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.E., A.T., A.N., M.L. şi pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 76 A din 31 octombrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1625/2004. Civil. Evacuare. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 1645/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
