ICCJ. Decizia nr. 1632/2004. Civil. Constatare nulitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1632
Dosar nr. 7617/2004
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 5 mai 2003 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâţii T.A., T.G. şi R.A.M. solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 306 din 17 februarie 2000 la Biroul notarului public G.D. din Brezoi, judeţul Vâlcea, prin care primii doi pârâţi au vândut ultimului pârât terenul în suprafaţă de 598,56 mp situat în punctul „Fundul bălţii" din intravilanul satului Robeşti, comuna Cîineni, judeţul Vâlcea, între vecinii R.M., L.I., DN 7 Rm. Vâlcea- Sibiu şi Ocolul silvic Cornet.
Motivând acţiunea, reclamantul susţine că terenul obiect al vânzării-cumpărării între pârâţi se suprapune peste terenul proprietatea sa, contractul fiind lovit de nulitate absolută prin eroarea asupra bunului, error in corpore, în care s-a aflat cumpărătorul, precum şi prin faptul că este fondat pe o cauză ilicită şi imorală constând în scopul urmărit de vânzători, acela de a ocupa proprietatea reclamantului, materializat prin indicarea altui amplasament decât cel real pe care se află terenul proprietatea lor.
În drept, reclamantul şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ.
Prin cererea din 9 iunie 2003 formulată în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamantul P.I. a chemat în judecată pe Popescu Emil, motivând că poate pretinde aceleaşi drepturi în contra pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 874 din 22 septembrie 2003 Judecătoria Brezoi a respins acţiunea introdusă de reclamant împotriva pârâţilor T.A., T.G. şi R.A.M.
Prin Decizia civilă nr. 376/A din 27 februarie 2004, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantul P.I. şi cererea de aderare la apel formulată de intervenientul în interes propriu P.E., a anulat sentinţa primei instanţe şi, pe fond, a respins atât acţiunea principală, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe nu a fost motivată în fapt şi în drept, contravenind dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care a anulat-o în temeiul art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Evocând fondul pricinii, instanţa de apel a statuat că nulitatea absolută dată de error in corpore poate fi invocată de oricine care are un interes juridiceşte ocrotit, dar, în speţă, reclamantul nu justifică asemenea interes, eroarea putând fi susţinută numai de cumpărătorul aflat în eroare, şi nici nu există eroarea cumpărătorului din moment ce terenul obiect al contractului a fost identificat prin precizarea vecinătăţilor şi prin planul de situaţie anexat documentaţiei de înstrăinare (fila 3 dosar).
Cu privire la nulitatea pentru cauză ilicită şi imorală aceeaşi instanţă de apel a statuat că este prezumată cauza licită, sarcina probei cauzei ilicite revenind celui care o invocă, iar în cazul vânzării lucrului altuia, ceea ce s-a susţinut în speţă, proprietarul lucrului vândut trebuie să demonstreze frauda şi reaua-credinţă a vânzătorului şi cumpărătorului. Cum însă în cauza dedusă judecăţii însuşi reclamantul a susţinut că pârâtul cumpărător a fost în eroare cu privire la terenul pe care l-a cumpărat, implicit a confirmat lipsa intenţiei acestuia şi a complicităţii cu vânzătorii de a-l frauda pe pretinsul adevărat proprietar.
Considerentele expuse au justificat respingerea acţiunii principale şi a cererii de intervenţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recursuri distincte reclamantul P.I. şi intervenientul P.E. solicitând casarea acesteia şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie.
Deşi declarate şi motivate de sine stătător, recursurile sunt identice în privinţa dezvoltării lor în drept şi în fapt.
Primul motiv de recurs invocat de reclamant şi intervenient este încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenţii pretinzând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra depoziţiilor martorilor D.D. şi M.M., precum şi asupra schiţei terenurilor şi contractelor de închiriere aflate în dosarul cauzei, probe hotărâtoare, care fac dovada că terenul vândut nu face parte din proprietatea vânzătorului.
Prin al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 968 C. civ., deoarece:
- cererea de intervenţie principală nu a fost judecată de prima instanţă, ceea ce impunea instanţei de apel, după anularea hotărârii obiect al apelului, să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, iar nu să reţină cauza spre rejudecare, lipsind astfel pe intervenient de accesul la o cale de atac, împrejurare care atrage nulitatea deciziei date în apel;
- judecătorii apelului nu doar că nu au stăruit în aflarea adevărului, dar au respins nejustificat cererea reclamantului de refacere a raportului de expertiză tehnică, deşi acesta cuprinde constatări străine de realitatea din teren invocate în primă instanţă pe calea obiecţiunilor şi nici nu are forţă probantă din cauza incompatibilităţii expertului;
- din însuşi contractul de vânzare-cumpărare atacat rezultă că părţile acestuia au avut cunoştinţă de faptul că terenul obiect al contractului nu aparţine vânzătorilor şi că pârâtul cumpărător nu a cerut verificarea registrelor de publicitate imobiliară, împrejurări care demonstrează complicitatea cumpărătorului la vânzarea lucrului altuia, greşit statuând instanţa de apel că nu există cauza ilicită.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., constituie caz de recurs când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Faţă de rezolvarea dată problemelor de drept supuse judecăţii sale în sensul că error in corpore nu poate fi invocată de către reclamant, ci numai de cumpărătorul bunului, şi că însăşi eroarea susţinută de reclamant exclude complicitatea la fraudă din partea cumpărătorului, instanţa de apel în mod corect nu a mai cercetat depoziţiile martorilor şi planul de situaţie arătate prin primul motiv de recurs, probe care în mod evident nu au nici o înrâurire asupra soluţionării cauzei.
Pentru acelaşi considerent, în mod justificat instanţa de apel a respins şi cererea de refacere a raportului de expertiză, astfel că nu a fost încălcată dispoziţia legală cuprinsă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.
Nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la obligaţia instanţei de apel în cazul în care constată încălcări în privinţa regulilor de competenţă.
Dimpotrivă, aşa cum corect a procedat instanţa de apel, în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă.
Este exact ceea ce a făcut prima instanţă, care a evocat fondul după anularea sentinţei primei instanţe, soluţionând atât acţiunea principală, cât şi cererea de intervenţie, ceea ce semnifică respectarea normelor de procedură, nicidecum lipsirea unei părţi de un grad de jurisdicţie.
Contrar susţinerilor din recurs, conţinutul contractului de vânzare-cumpărare nu cuprinde dovezi ale concernului fraudulos al pârâţilor.
Din acest contract rezultă pur şi simplu că vânzătorii au vândut şi cumpărătorul a cumpărat un teren dobândit de unul din vânzători prin înzestrare de către părinţii săi în urmă cu peste 45 ani, fără a deţine act autentic, teren înscris în evidenţele agricole şi fiscale pe numele celuilalt vânzător, primul dintre ei consimţind la asemenea înscriere, considerând că l-a donat secundului, fără a exista act autentic.
De asemenea, se consemnează în contract că, de la data dobândirii terenului, vânzătorii l-au stăpânit în mod continuu, public, paşnic şi netulburaţi de nimeni, sub nume de proprietari.
La rândul său, cumpărătorul a declarat că ştie regimul juridic al terenului şi înţelege să-l cumpere pe riscul său.
Clauzele descrise nu sunt în nici un caz de natură să demonstreze că părţile contractului s-au înţeles să-l fraudeze pe reclamant.
În aceste condiţii, în ipoteza susţinută de reclamant şi intervenient, potrivit căreia terenul obiect al contractului constituie proprietatea lor, au la îndemână numai acţiunea în revendicare, neoperând cazul de nulitate absolută a vânzării-cumpărării definit prin art. 968 C. civ.
Pentru considerentele ce preced, care răspund tuturor susţinerilor recurenţilor, şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile de faţă vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.I. şi intervenientul P.E. împotriva deciziei nr. 376 A din 27 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1648/2004. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1646/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
