ICCJ. Decizia nr. 1807/2004. Civil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1807
Dosar nr. 11092/2004
Şedinţa publică din 8 martie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4648 din 30 septembrie 2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acţiunea reclamanţilor S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. şi Z.I. împotriva pârâţilor SC H. SA Râmnicu Vâlcea şi I.P., constituind în favoarea acestora o servitute de trecere pe proprietatea pârâţilor, potrivit variantei I şi servituţii anexe la raportul de expertiză întocmit în cauză. A fost obligată pârâta SC H. SA Râmnicu Vâlcea să-şi demoleze pe o lungime de 3,96 mp gardul lat de 0,5 m şi înalt de 0,7 m, în caz de refuz autorizându-i pe reclamanţi să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâtei, în limita sumei de 80.000 lei. Au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Z.I. şi M.A. invocate de pârâţi, precum şi cererea acestora de chemare în judecată a pârâţilor C.G., C.C. şi G.C. prin care se solicita constituirea servituţii pe proprietatea acestora. Au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamanţi a sumei de 3.675.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a reţinut că terenurile reclamanţilor sunt înfundate, anterior pierderii proprietăţilor restituite prin aplicarea Legii nr. 18/1991, pe ele existând un drum de acces care, însă a fost inclus în incinta proprietăţii SC H. SA Râmnicu Vâlcea.
Pentru a stabili traseul drumului, s-a efectuat o expertiză ce a făcut două variante, pe care instanţa nu le-a luat în considerare, stabilind o cale de acces şi pe proprietatea numitei I.M., persoană ce nu a fost chemată în judecată. Instanţa a apreciat că acesta este traseul cel mai scurt, se află în spatele pavilionului administrativ al pârâtei, şi, că, chiar dacă pe el există trei guri de hidranţi şi cinci cămine de scurgere a apei, mutarea lor nu este necesară, neafectând trecerea. Totodată, s-a constatat că pentru pârâţi această variantă este cea mai lesnicioasă, deoarece impune numai desfiinţarea unui segment de circa 3 m din gardul de la stradă.
Cererea formulată de pârâţi împotriva lui C.G., C.C. şi G.C. a fost respinsă, fără nici o motivare.
În privinţa reclamantului Z.I., instanţa l-a considerat titular al dreptului invocat, în calitate de moştenitor al pârâţilor săi, ce au primit în proprietate un teren înfundat şi care în prezent sunt decedaţi, fără a se arăta probele ce confirmă o astfel de situaţie.
Cât despre reclamantul M.A., s-a reţinut că are vocaţie pentru a i se reconstitui o servitute de trecere peste proprietatea pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea, chiar dacă nu se învecinează pe nici o latură cu aceasta, nefiind indicate argumentele de fapt şi de drept avute în vedere.
Hotărârea instanţei de judecată a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie de către pârâta SC H. SA Râmnicu Vâlcea, invocând greşita soluţionare a excepţiilor invocate, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 616 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 105/A din 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 4648 din 30 septembrie 2004 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea, menţinând soluţia cu privire la cererea de chemare în judecată a pârâţilor C.G., C.C. şi G.C.
Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi, mai puţin C.G., C.C. şi G.C., la plata către apelanţi a sumei de 1.587.000 lei, iar pe apelanţi către intimaţii C. la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că potrivit art. 616 C. civ., proprietarul unui fond înfundat poate solicita instituirea în favoarea acestui fond, în sarcina fondului învecinat, cu ieşire la calea publică, a unei servituţi de trecere, ţinându-se cont de alegerea variantei celei mai puţin păgubitoare pentru fondul aservit.
Faţă de amplasamentul terenurilor, proprietăţile reclamanţilor reprezentate grafic în anexa expertizelor efectuate în cauză sunt învecinate două câte două pe latura de sud cu proprietatea pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea.
În această situaţie, reclamanţii S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. şi Z.I. îşi pot constitui servitute de trecere de la o proprietate la alta prin interiorul proprietăţilor lor, fără a fi necesară afectarea proprietăţii pârâtei apelante, cel puţin până la proprietatea numitei I.M., persoană care nu a fost chemată în judecată, deşi drumul de trecere s-a figurat de către instanţa de fond pe terenul ei.
De altfel, o asemenea trecere este posibil a fi creată pe aceeaşi zonă interioară a proprietăţilor reclamanţilor şi pe latura de nord a acestora, acolo unde se învecinează cu zona de protecţie CFR, fără a afecta această zonă, pentru ca apoi, fie la est, fie la vest să se găsească o variantă mai puţin împovărătoare pentru proprietăţile eventual traversate. În modalitatea în care instanţa a ales constituirea servituţii, fără a lua în calcul întreg prejudiciul, pare a fi ţinut cont de argumentul înserat în considerentele soluţiei, potrivit căruia, prin respectivul loc se făcea trecerea anterior predării terenurilor de către autorii titlurilor reclamanţilor a proprietăţii.
Un asemenea criteriu însă, nu exista, întrucât martorii audiaţi au arătat că drumul există în afara incintei societăţii pârâte, peste terenul trecut în proprietatea CAP sau chiar la celălalt capăt alături de zona de protecţie CFR.
De aceea s-a apreciat că nu este vorba de revenirea la o servitute existentă anterior pierderii proprietăţii, reclamanţii solicitând constituirea unei servituţi noi.
Că prejudiciul adus în această formă apelantei este deosebit de mare, rezultă din probele cauzei şi chiar din considerentele instanţei, potrivit cărora aceasta are o împrejmuire realizată din gard din beton, înalt de 1,5 m şi lat de 1 m, asemenea dimensiuni fiind evident raportate la necesitatea de a se asigura securitatea bunurilor aflate în incinta societăţii.
Or, odată ce o asemenea necesitate a existat anterior prin crearea unei libere treceri prin această incintă, este evident că refacerea, aceluiaşi gard ar însemna scoaterea efectivă de sub sfera de dispoziţie a apelantei, a terenului afectat ei şi reconstituirea unei împrejurări cu aceleaşi calităţi de securizare a proprietăţii.
Acest argument a fost ignorat de instanţe, fiind vorba numai despre gardul de la faţada proprietăţii, deşi deschiderea creată a înfiinţat o veritabilă cale de acces public prin incintă.
Fondate s-au reţinut şi criteriile referitoare la stabilirea obligaţiei proprietarului fondului aservit de a suporta cheltuielile impuse de crearea servituţii în favoarea fondurilor principale, dar, pentru argumentele anterioare, instanţa de apel a considerat că trecerea nu poate fi realizată peste proprietatea apelantului, examinarea lor devenind superfluă.
Apelanta a învederat drept critică şi nechemarea în judecată a unui alt proprietar, I.M., peste al cărei teren se trece în varianta la care instanţa s-a oprit, critică ce se raportează la drepturile unui terţ şi aparent nu poate fi invocată de partea neafectată, totuşi critica s-a apreciat ca fondată, deoarece instanţa a înfiinţat un drum în sarcina proprietăţii apelantei, de la care se trece către un alt fond închis şi nechemat în judecată, situaţie în care accesul de la calea publică este astfel imposibil de realizat.
Împotriva deciziei civile nr. 105/A din 23 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti au declarat recurs reclamanţii S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. şi Z.I. criticând-o prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate se învederează în primul rând că greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii ale căror proprietăţi sunt învecinate cu terenul SC H. SA Râmnicu Vâlcea îşi pot constitui servitute de trecere de la o proprietate la alta pe proprietăţile lor, situaţie ce este consecinţa unei grave erori, deoarece, aşa cum rezultă din schiţa suplimentului de expertiză, trecerea este amplasată pe proprietăţile reclamanţilor şi numitei I.M. şi numai de la limita proprietăţii celei din urmă servitutea de trecere de 3 m lăţime este trasată pe proprietatea pârâţilor.
Se mai susţine că greşit s-a apreciat că varianta iniţială stabilită de instanţa de fond este împovărătoare, deoarece altă cale nu este posibilă, iar dacă un alt traseu în zona estică ar fi viabil, acest lucru nu s-a verificat şi în realitate un asemenea traseu ar fi mult mai lung şi mai costisitor, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 617 C. civ.
O a doua critică se referă la faptul că instanţa prin hotărârea recurată nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv expertiza efectuată de ing. S.M. şi asupra declaraţiilor martorilor audiaţi, faţă de care s-ar fi constatat necesitatea creării servituţii de trecere.
Recursul este nefondat.
În mod absolut justificat, aşa cum rezultă fără echivoc din analiza schiţei terenurilor, instanţa a statuat că recurenţii îşi pot constitui servitute de trecere prin interiorul proprietăţilor lor, fie prin partea sudică, cel puţin până la limita cu proprietatea numitei I.M., persoană nechemată în judecată, fie prin partea nordică, fără a afecta zona de protecţie CFR.
Nimeni nu a contestat pe parcursul procesului că proprietăţile recurenţilor sunt înfundate, dar instanţa este competentă nu să creeze propriu zis drum de acces, ci să le ofere o variantă de acces cât mai puţin păgubitoare.
Nejustificat, recurenţii pretind că instanţa de apel a nesocotit actele dosarului, atunci când a statuat posibilitatea creării unei servituţi în partea de est a proprietăţii lor. Afirmaţia este nereală, întrucât instanţa a prevăzut că „o asemenea trecere este posibil a fi creată prin aceeaşi zonă interioară a proprietăţilor reclamanţilor şi pe latura de nord a acestora, pentru ca apoi, fie la est, fie la vest, să se găsească o variantă mai puţin împovărătoare pentru proprietăţile traversate". Prin urmare, instanţa nu s-a referit la crearea unei căi de acces pe latura de est, ci a avut în vedere ieşirea acestui drum creat pe latura de nord, fie în partea de est sau cea de vest.
Nici cea de-a doua critică (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) nu este fondată. Instanţa a avut în vedere atât concluziile expertizei, cât şi declaraţiile martorilor, concluzionând că există mai multe variante de realizare a accesului la drumul public, numai că instanţa de apel a considerat în mod justificat că realizarea servituţii de trecere pe proprietatea intimatei pârâte ar fi cea mai păgubitoare pentru toate părţile.
Instanţa a avut în vedere şi declaraţiile martorilor, făcând trimitere la filele acestora din dosar şi la conţinutul lor.
Chiar dacă instanţa nu s-ar fi pronunţat atât de clar cu privire la aceste probe, acest fapt nu ar fi constituit un motiv de casare, deoarece ar fi posibil acest lucru numai atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra mijlocului respectiv de apărare, nu şi atunci când nu s-a examinat fiecare argument invocat în sprijinul sau în combaterea lor.
Faţă de toate aceste considerente, este evident că recursul promovat nu poate fi susţinut prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată în concordanţă cu dispoziţiile art. 616 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea sa ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. şi Z.I. împotriva deciziei nr. 105 A din 23 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1799/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1645/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
