ICCJ. Decizia nr. 1893/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1893
Dosar nr. 7499/2004
Şedinţa publică din 10 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 17 martie 2003, Tribunalul Olt a respins acţiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, iar conform art. 505 alin. (2) C. proc. civ. acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.
Reţine instanţa, că deşi prejudiciul moral nu are valoare economică, cuantificabilă băneşte, aceste despăgubiri, care tind la înlăturarea unor traumatisme şi suferinţe cauzate prin condamnarea greşită a unei persoane, pot fi acordate, însă reclamantul trebuia să solicite acordarea lor în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare. Susţinerea acestuia că din culpa instanţei prin sentinţa civilă nr. 184 din 9 august 1991 i-au fost acordate numai daune materiale, deşi prin acţiune solicitase atât daune materiale cât şi daune morale, nu poate fi primită, pentru că prin acţiunea anterioară reclamantul a cerut să-i fie reparată paguba, conform art. 504 C. proc. pen., iar împotriva sentinţei civile nr. 184/1991 a Tribunalului Olt nu a declarat recurs.
Prin Decizia civilă nr. 302 din 29 octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunţate de tribunal. Instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că reclamantul, după ce prin Decizia penală nr. 222 din 14 februarie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie a fost achitat, fiind înlăturată măsura confiscării bunurilor şi obligării acestuia la despăgubiri civile şi măsuri reparatorii, în temeiul art. 504 C. proc. pen., a formulat acţiune, prin care a solicitat şi daune morale, iar prin sentinţa civilă nr. 184 din 9 august 1991, Tribunalul Olt i-a acordat despăgubiri în valoare de 83.315 lei. Tribunalul a reţinut că la acel moment daunele morale nu puteau fi acordate, pentru că nu exista o reglementare legală. Împotriva hotărârii tribunalului a declarat recurs numai Ministerul Finanţelor. Reclamantul nu a declarat recurs, iar prezenta acţiune a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2003, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 505 C. proc. pen.
Deoarece în procesul anterior cererea nu a fost analizată în fond, nu există autoritate de lucru judecat, însă o nouă acţiune pentru plata daunelor morale putea fi introdusă în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, în esenţă, arată că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea ca fiind tardiv introdusă.
Susţine recurentul, că în termenul legal a formulat acţiune prin care a solicitat daune morale şi materiale, iar faptul că acţiunea s-a introdus în termen rezultă din hotărârea nr. 184/1991 pronunţată de Tribunalul Olt, prin care i-au fost acordate numai daune materiale. Nesoluţionarea cererii privitoare la daunele morale s-a datorat completului de judecată care a reţinut că nu existau reglementări legale pentru astfel de daune.
Făcând referiri la erorile săvârşite de completele de judecată care au soluţionat procesele anterioare, recurentul arată că procesul penal a fost o înscenare şi că prin Decizia penală nr. 222/1991 Curtea Supremă de Justiţie a hotărât achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Se mai susţine, că în prezenta cauză trebuia să se constate reaua credinţă a procurorilor şi judecătorilor care au reţinut vinovăţia sa şi să-i fie admisă acţiunea, iar dacă pârâta doreşte să-şi recupereze suma plătită are dreptul la acţiune în regres.
După expirarea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a depus la dosar o cerere prin care formulează critici privind hotărârea atacată şi sentinţa civilă nr. 184/1991, fără să invoce vreun motiv de ordine publică.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente.
Reclamantul recurent şi-a întemeiat cererea care are ca obiect obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 EURO daune morale, formulată la data de 2 decembrie 2002, pe art. 504 C. proc. pen., iar Decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite prin condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani închisoare, graţiată în întregime condiţionat, este consacrat prin textul invocat de acesta şi s-a născut la data de 14 februarie 1991, când reclamantul a fost achitat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia penală nr. 222/1991.
Prevederile art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru condamnarea pe nedrept a unei persoane şi stabilesc dreptul acesteia la repararea pagubei suferite, fără să facă distincţie între prejudiciul material şi cel moral.
Termenul general de „pagubă" folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciul material cât şi cel moral, iar despăgubirile băneşti acordate pentru dauna morală constau într-o sumă necesară pentru a-i procura persoanei care a fost condamnată satisfacţii de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată şi pentru repunerea ei într-o situaţie similară celei avute anterior condamnării.
Acţiunea prin care se solicită daune morale are obiect patrimonial, iar valorificarea dreptului la despăgubiri este posibilă prin formularea ei în termenul prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., text care anterior modificării capitolului IV C. proc. pen., prin Legea nr. 281/2003, avea următorul conţinut „Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire".
Prin urmare, întrucât achitarea reclamantului s-a decis de Curtea Supremă de Justiţie printr-o hotărâre definitivă, pronunţată la data de 14 februarie 1991, acesta îşi putea realiza dreptul stabilit prin art. 504 C. proc. pen., în termenul de 1 an, calculat de la data pronunţării hotărârii de achitare.
Faptul că înăuntrul termenului prevăzut de lege reclamantul a formulat acţiunea soluţionată de Tribunalul Olt prin sentinţa civilă nr. 184 din 9 august 1991 (neatacată cu recurs de reclamant) şi că prin această hotărâre, fiind admisă numai cererea privitoare la daunele materiale, cu privire la daunele morale instanţa a reţinut că „nu există o reglementare legală", nu conferă acestuia dreptul de a formula o nouă acţiune, întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., după expirarea termenului prevăzut de lege.
Celelalte susţineri, privitoare la modul în care a fost judecat şi condamnat reclamantul şi la faptul că Statul Român are calea acţiunii în regres împotriva persoanelor care cu rea credinţă l-au condamnat, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., raportat la soluţia respingerii acţiunii înregistrată la instanţă la data de 2 decembrie 2002 ca fiind tardiv formulată, pronunţată de instanţa de fond, păstrată prin Decizia atacată.
Pentru considerentele expuse, se va respinge recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei nr. 302 din 29 octombrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1942/2004. Civil. CONSTATARE NULITATE... | ICCJ. Decizia nr. 1897/2004. Civil → |
|---|
