ICCJ. Decizia nr. 2070/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2070/2004
Dosar nr. 5705/2001
Şedinţa publică din 10 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În fond după casarea hotărârilor pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 77 din 24 ianuarie 2001, a admis acţiunea introdusă de reclamanta C.C. în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, S.C. A. S.A. Bucureşti, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Şcoala Specială nr. 2 Bucureşti şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. Popa Petre.
Apelurile declarate de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Şcoala Specială nr. 2 Bucureşti au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 430 din 14 septembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantei conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1678/1941 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, a fost preluat de stat, fără titlu, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 care o exceptau de la naţionalizare pe reclamantă, absolventă a unei instituţii de învăţământ superior.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, prin primarul general, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Şcoala Specială nr. 2 Bucureşti, solicitând casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi, în fond, respingerea acţiunii introdusă de reclamantă.
În motivarea recursurilor s-a susţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 care deroga de la constituţie şi codul civil, în concepţia legiuitorului din 1950 imobilele (locuinţe) fiind privite ca mijloace de producţie în scop de exploatare; că reclamanta nu a făcut dovada că era exceptată de la naţionalizare; că bunul revendicat face parte din domeniul public şi nu poate fi restituit, el fiind destinat a servi unei activităţi publice. Ca urmare, reclamanta beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, acţiunea având ca obiect restituirea în natură a imobilului fiind inadmisibilă.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin acţiunea introdusă la data de 13 iunie 1994, fondată pe drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului ei de proprietate asupra bunului revendicat şi a pretins să i se recunoască acest drept, iar mijlocul de apărare a acestui drept în justiţie îl constituie tocmai acţiunea în revendicare, în cadrul căreia s-a pus în discuţie însăşi valabilitatea titlurilor de proprietate asupra bunului opunând pârâţilor propriul său titlu.
Cum titlul de proprietate al autorilor reclamantei nu poate fi contestat, titlul statului urmează a fi examinat în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În caz contrar, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Examinarea valabilităţii titlului statului este dată, prin lege, în competenţa instanţelor judecătoreşti care, astfel, sunt chemate să constate dacă un act normativ sau unele dispoziţii ale acestuia sunt conforme sau, dimpotrivă, contrare unor acte normative de rang superior, îndeosebi Constituţiei, ori au fost greşit aplicate.
Or, la data când imobilul a fost naţionalizat de la reclamantă, erau în vigoare: Constituţia din 1948, care garanta proprietatea particulară şi dreptul de moştenire şi nu limita numărul imobilelor ce puteau fi deţinute de o persoană; art. 480 C. civ., care reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el; art. 481 C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi D.U.D.O. adoptată la 10 decembrie 1948 [(art. 17 alin. (1) şi (2)] care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, singur sau în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În temeiul celor ce preced, având în vedere că reclamanta nu se regăseşte în vreuna din categoriile socio-profesionale arătate în art. I din Decretul nr. 92/1950, ci avea statutul de absolventă a unei instituţii de învăţământ superior, faţă de care, potrivit art. II din decret, era exceptată de la naţionalizare, rezultă că, în cazul său, dispoziţiile actului normativ citat au fost aplicate prin încălcarea Constituţiei, Codului civil şi D.U.D.O., ceea ce conferă caracter abuziv măsurii preluării imobilului de către stat care, astfel, nu se poate prevala de un titlu valabil.
Cât priveşte dispoziţiile Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 invocate de recurentă, acestea nu sunt aplicabile în cauză, fiind adoptate după introducerea acţiunii, fondată pe dreptul comun.
Instanţele hotărând în acest sens, hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice şi vor fi menţinute, prin respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin primarul general, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Şcoala Specială nr. 2 Bucureşti împotriva deciziei nr. 430 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2080/2004. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 203/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
