ICCJ. Decizia nr. 2190/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2190/2004
Dosar nr. 1037/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 martie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A.A.V. şi T.I. au chemat în judecată pârâţii A.S., A.G. şi A.G., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să oblige pârâţii la restituirea sumei de 40.000 dolari S.U.A., cu titlul de împrumut în lei, la cursul de schimb de la data efectuării plăţii, la plata dobânzilor legale precum şi la cheltuielile de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamantul A.A.V. domiciliat în Suedia i-a împrumutat pârâtului A.S., prin intermediul lui T.I. (cumnatul reclamantului A.A.V.) suma de 40.000 dolari S.U.A., fără a întocmi un înscris, dat fiind că pârâtul este naşul de cununie al surorii reclamantului T.I., T.M. (fostă A.).
Mai arată reclamantul că suma împrumutată, în prima tranşă, de 20.000 dolari S.U.A. i-a fost returnată şi că, ulterior primului împrumut care a avut loc la 17 - 18 mai 2000, acelaşi pârât a mai solicitat încă un împrumut pentru aceeaşi sumă de 20.000 dolari S.U.A. la data de 11 - 12 iulie 2000.
În acest sens pârâtul A.S. a semnat un C.E.C. de 869.000.000 lei, care depăşea cu 69.000.000 lei împrumutul acordat, dar reclamanţii nu au putut intra în posesia banilor, întrucât acesta nu avea acoperire şi, la insistenţele reclamanţilor pârâtul a întocmit două înscrisuri sub semnătură privată din care rezultă că a primit de la reclamanţi suma totală de 40.000 dolari S.U.A.
Acestea au fost semnate şi în prezenţa părinţilor pârâtului, care garantau împrumutul.
Prin sentinţa civilă nr. 606 din 30 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului T.I. şi pasive a pârâţilor A.G. şi A.G., invocate din oficiu.
S-a admis în parte cererea reclamantului A.A.V. şi a fost obligat pârâtul A.S. la plata sumei de 40.000 dolari S.U.A., în echivalentul în lei la data plăţii.
S-a respins cererea formulată de reclamantul T.I. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală.
A fost obligat pârâtul A.S. la plata sumei de 35.503.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în lunile mai şi iulie 2000 au intervenit între reclamantul A.A.V. şi pârâtul A.S. două convenţii având ca obiect un împrumut de 20.000 dolari S.U.A., cu privire la care nu s-a întocmit un înscris, având în vedere relaţiile bazate pe încredere dintre părţi.
Din probatoriile administrate: înscrisuri şi depoziţiile martorilor audiaţi, instanţa a apreciat că ambele împrumuturi au fost realizate exclusiv de reclamantul A.A., chiar dacă prima tranşă de 20.000 dolari S.U.A. a fost remisă prin T.I., care i-a dat pârâtului suma totală de 40.000 dolari S.U.A.
Chiar dacă primul împrumut a fost înmânat de T.I. pârâtului A.S., acesta provine exclusiv din banii reclamantului A.A.V. acesta fiind creditorul obligaţiei, raportul juridic fiind descris între împrumutător şi, împrumutat, aşa încât instanţa a reţinut că reclamantul T.I. nu are calitate procesuală activă în cauză.
Nici pârâţii A.G. şi A.G. nu justifică legitimarea procesuală pasivă, acţiunea fiind respinsă faţă de aceştia.
Cererea formulată de reclamantul A.A.V. fost admisă cu motivarea că, în temeiul art. 1576 C. civ., subzistă obligaţia de restituire a împrumutului neachitat, pentru suma de 40.000 dolari S.U.A.
Petitul privind acordarea dobânzii legale a fost respins, instanţa interpretând dispoziţiile art. 4 din OG nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, care prevăd că „în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă, când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an", în sensul că aceasta nu poate fi percepută, în cazul în care s-a prevăzut plata obligaţiei băneşti în relaţiile juridice interne prin raportare la o monedă străină.
Împotriva sentinţei civile nr. 606 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel reclamanţii A.A.V., T.I. şi pârâtul A.S.
Pârâtul A.S. arată că situaţia de fapt reţinută de instanţă nu este fidelă adevărului, reclamantul A.A.V. oferindu-se a-i împrumuta suma de 12.000 dolari S.U.A., conform înscrisului sub semnătură privată, intitulat „chitanţă" din 2 august 2000, redactat de acesta, şi nicidecum suma de 40.000 dolari S.U.A.
Reclamantul a solicitat restituirea sumei de 20.000 dolari S.U.A., diferenţa reprezentând dobânda, iar pârâtul învederează că a încheiat două contracte notariale, privitoare la închirierea şi plata unor autoturisme.
La termenul din 15 octombrie 2002, pârâtul şi-a precizat motivele de apel şi a învederat ca: instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1584 – art. 1586 C. civ.; a reţinut în mod eronat existenţa a două convenţii de împrumut, nefiind întocmite înscrisuri sub semnătură privată care să confirme situaţia de fapt expresă.
A criticat şi reproşat instanţei de fond că a admis proba cu martori, care era inadmisibilă câtă vreme nu s-a încheiat un înscris, că reclamantul nu a dovedit că l-a împuternicit pe reclamantul T.I. să-i împrumute suma de bani în baza unui mandat; că înscrisurile întocmite ulterior sunt lipsite de forţă probantă, întrucât cel care se referă la suma de 20.000 dolari S.U.A. nu este semnat de pârât, nu precizează data împrumutului, iar scadenţa s-a împlinit la 1 august 2000, anterior datei întocmirii acestuia.
Nici celălalt înscris nu este la adăpost de critici, iar pârâtul arată că nu este semnat de reclamantul A.A.V. şi nici de pârât, nu face dovada convenţiei de împrumut.
Totodată se invocă că semnătura mamei pârâtului nu este autentică şi nu se identifică cu semnătura acesteia de pe chitanţa din 2 august 2000.
A mai precizat pârâtul că înscrisul denumit „chitanţă" datat 2 august 2000 vizează un alt raport juridic între pârât şi T.I., suma de bani remisă, fiind dată cu alt titlu, deci nu cu împrumut, ci pentru acoperirea unor cheltuieli.
În acest context, apelantul-pârât a criticat admisibilitatea probei cu martori, întrucât pentru suma de bani pretins împrumutată la 17 mai 2000, nu a existat un început de dovadă scrisă.
Apelul reclamanţilor A.A.V. şi T.I. nu a fost motivat.
Motivelor de apel ale pârâtului A.S., reclamanţii le-au opus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului pârâtului, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.
Prin Decizia nr. 481 A din 26 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelurile reclamanţilor A.A.V., T.I. şi al pârâtului A.S.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a apreciat că apelul reclamanţilor, deşi nemotivat a fost analizat în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, dispoziţii care stipulează că „în cazul când apelul nu se motivează, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".
Cum reclamantul A.A.V. a avut câştig de cauză, prin sentinţa instanţei de fond, fiind obligat pârâtul la 40.000 dolari S.U.A., cu titlul de despăgubiri, în echivalentul în lei la data plăţii, apelul acestuia a fost respins ca lipsit de interes.
Referitor la reclamantul T.I., având în vedere împrejurarea necontestată de altfel, că acesta a recunoscut constant că banii împrumutaţi provin de la reclamantul A.A.V., acesta este străin de raportul juridic dedus judecăţii, aşa încât instanţa de apel a păstrat soluţia şi motivarea primei instanţe, cu privire la lipsa calităţii procesuale active.
Apelul pârâtului A.S. a fost respins. ca nefondat, instanţa de control judiciar ordinar confirmând soluţia Tribunalului Bucureşti.
Împotriva deciziei nr. 481 A din 26 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a exercitat calea extraordinară de atac a recursului pârâtul A.S., criticând soluţia instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În acest sens sunt evidenţiate, prin criticile expuse: aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1584 – art. 1586 ce reglementează obligaţia de împrumut, şi art. 1191, 1192, 1197, 1198, 1172, 1180, 1181 C. civ., privitoare la proba cu martori; admisibilitatea probei cu martori; stabilirea eronată a situaţiei de fapt şi a raportului juridic dedus judecăţii, motivele descrise de pârâtul A.S. în faza de apel fiind reiterate în recurs. S-a criticat totodată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, că a ignorat şi a omis a analiza depoziţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriile administrate în cauză.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 481 A din 26 martie 2002, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul A.S. împotriva sentinţei civile nr. 606 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor.
Toate criticile recurentului-pârât A.S. sunt nefondate şi urmează a fi respinge pentru considerentele ce succed:
La data de 8 martie 2001, reclamanţii A.A.V. şi T.I. au chemat în judecată pârâţii: A.S., A.G. şi A.G., pentru a fi obligaţi la plata sumei de 40.000 dolari S.U.A., în lei, la cursul de schimb de la data plăţii cu obligarea la dobânzile legale aferente şi la cheltuielile de judecată ocazionate de proces.
Raportul juridic a fost corect descris de instanţa de fond, care a stabilit că acesta este delimitat de prevederile art. 1576 C. civ., care stabilesc că „împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de-a restituit tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate", fiind grefat pe neexecutarea obligaţiei de restituire a împrumuturilor, cuantificate la 40.000 dolari S.U.A. de către pârâtul A.S.
Corect a fost reţinută situaţia de fapt, în sensul că, între A.A.V. (reclamant) şi A.S. (pârât) au fost încheiate două convenţii succesive (pentru care nu s-a întocmit un înscris), prima la 17 mai 2000, iar cea de-a doua la 11 - 12 iulie 2000, ambele pentru sumele de 20.000 dolari S.U.A., întrucât părţile s-au aflat în relaţii de prietenie, bazate pe încredere reciprocă, dat fiind că pârâtul A.S. este naşul de cununie al surorii reclamantului T.I., şi anume T.M. (fostă A.).
În contextul arătat, părţile nu au consimţit la redactarea unui înscris, iar instanţa a apreciat că relaţia descrisă de părţi este de natură a duce la o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisurilor.
Cu această motivare, produsă de instanţa de fond şi confirmată de cea din apel, s-a reţinut că este admisibilă proba testimonială, în sensul dovedirii convenţiilor de împrumut la momentul încheierii acestora.
Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi cu răspunsurile la interogatoriile administrate în cauză, raporturile juridice s-au stabilit între reclamantul A.A.V. şi A.S.
Martorul P.V. a fost prezent personal când pârâtul a primit suma de 20.000 dolari S.U.A. de la T.I., sumă de bani ce a aparţinut lui A.A.V.
Martorii P.V. şi P.E. au confirmat împrumuturile, ambii declarând că a doua tranşă de 20.000 dolari S.U.A. a fost remisă în casa tatălui reclamantului, în prezenţa părinţilor acestuia.
Chitanţa întocmită ulterior, la 2 august 2000, ce confirmă plata sumei de 20.000 dolari S.U.A., certifică situaţia descrisă, relevând existenţa unui raport juridic (ce nu a fost încheiat în formă scrisă) de împrumut stabilit între cele două părţi.
Potrivit art. 1191 C. civ., când valoarea pretenţiilor formulate prin acţiune este mai mare de 250 lei nu se poate primi proba cu martori, afară de cazul în care pârâtul consimte sau există un început de dovadă scrisă, precum şi în situaţiile prevăzute de art. 1198.
Referindu-se la dispoziţiile restrictive, privind admisibilitatea probei testimoniale, art. 1198 alin. (1) C. civ., stabileşte că aceste reguli nu se aplică totdeauna când creditorului i-a fost cu neputinţă să-şi procure o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde.
Din redactarea textului, rezultă că noţiunii de imposibilitate de procurare a unui înscris i s-a dat un înţeles larg, nelimitându-se numai la anumite condiţii materiale, imposibilitatea putând fi şi de ordin moral.
Astfel, nu poate fi pus la îndoială că relaţiile ce există între rudele fireşti şi cele prin alianţă, apropiate, sau de prietenie sunt incompatibile cu comportări din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de alţii, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operaţiilor juridice ce intervin între ele.
Relaţiile de încredere reciprocă nu pot fi delimitate strict, acestea având o sferă determinabilă în funcţie de afinităţile create între părţi.
Ca atare, motivele de recurs nu sunt pertinente şi nu pot fi primite, întrucât instanţa a aplicat corect prevederile art. 1584 – art. 1586 C. civ., referitoare la obligaţia împrumutatului, precum şi dispoziţiile art. 1191 şi următoarele din acelaşi cod, referitoare la dovada cu martori.
Nici motivul referitor la omisiunea instanţei de a analiza probele administrate, nu este fondat, întrucât din Decizia 481 A din 26 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în considerentele hotărârii menţionate sunt analizate pe larg probatoriile administrate şi acestea se corelează cu situaţia de fapt.
Corect s-a reţinut că raportul juridic obligaţional există doar între reclamantul A.A.V. şi A.S. şi acesta a fost caracterizat de instanţă ca fiind unul de împrumut, pentru considerentele expuse.
Pârâtul A.S. a criticat şi împrejurarea că instanţa a înlăturat nejustificat de la audiere martorii propuşi de acesta, respectiv M.I. şi că a fost părtinitoare în aprecierea probatoriilor solicitate de reclamant.
Critica este nefondată, întrucât în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a precizat că martorul nu poate fi audiat, fiind exceptat de la depoziţie, ca afin de gradul al III-lea, prohibit de lege, conform art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Măsura exceptării de la audiere putea fi evitată dacă pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile procesuale stabilite, în sensul de a indica în cuprinsul întâmpinării, conform art. 115 pct. 3 C. proc. civ., numele martorilor.
Legea de procedură stabileşte că întâmpinarea va cuprinde numele şi adresa martorilor, când se solicită această dovadă.
Nici la termenul când s-au încuviinţat probele nu au fost indicaţi aceştia, instanţa de fond reiterând această obligaţie procesuală şi prin încheierea din 4 decembrie 2001.
Faţă de cele mai sus expuse, instanţa va respinge ca nefondat recursul pârâtului A.S., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Văzând şi prevederile art. 274 din acelaşi cod, va obliga pe pârâtul-recurent A.S. la 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.S. împotriva deciziei nr. 481 A din 26 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă pe pârâtul-recurent A.S. la 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2198/2004. Civil. Daune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2076/2004. Civil. Lg.64/1991. Recurs → |
|---|
