ICCJ. Decizia nr. 2319/2004. Civil. Nulitate contract sponsorizare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2319
Dosar nr. 3816/2004
Şedinţa publică din 22 martie 2005
Asupra recursului declarat în cauză:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 februarie 1998 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC B. SA a chemat în judecată pârâtul Secretariatul General al Guvernului României, solicitând ca instanţa să constate nulitatea absolută a contractului de sponsorizare din 8 martie 1995 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În motivarea acţiunii s-a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de sponsorizare nr. 4/281, având ca obiect suma de 3.529.740 dolari SUA (majorată ulterior, prin act adiţional, la 5.796.980 dolari SUA), acordată ca sprijin financiar pentru editarea şi difuzarea unui album cu imagini şi comentarii despre România. Or, la întocmirea contractului de sponsorizare şi a actului adiţional au fost încălcate prevederile imperative ale art. 4 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, precum şi cele ale capitolului 2.1. din Instrucţiunile de aplicare a legii.
Pe parcursul procesului, prin încheierea nr. 7490 din 21 octombrie 1999 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului s-a dispus radierea SC B. SA şi înscrierea menţiunilor privind fuziunea prin absorbţie a acesteia de către B.C. SA (BCR), în contabilitatea căreia au fost evidenţiate operaţiunile de creditare şi debitare, provenite inclusiv din contractul de sponsorizare menţionat, sens în care acţiunea a fost continuată de ea în calitate de reclamantă.
De asemenea, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Departamentul Informaţiilor Publice, la solicitarea reclamantei.
Prin încheierea din 5 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o secţiei civile a aceleiaşi instanţe, cu motivarea că litigiul nu are caracter comercial.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 396 din 25 aprilie 2003, respingându-se ca neîntemeiată acţiunea formulată.
S-a reţinut în esenţă că încheierea contractului de sponsorizare nu era posibilă, ci, dimpotrivă, permisă prin dispoziţiile Legii nr. 10/1991.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, arătând în esenţă că pârâtul nu avea capacitatea de a angaja Guvernul României în derularea unui contract de sponsorizare şi nici nu făcea parte din categoria strict determinată prin lege a persoanelor cu drept de a beneficia de sponsorizări.
Investită cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială a instanţelor civile, în raport de natura litigiului, iar prin Decizia nr. 543 de la aceeaşi dată a admis excepţia precum şi apelul declarat de reclamantă, anulând sentinţa şi constatând competenţa în primă instanţă a secţiei comerciale a Curţii de Apel Bucureşti, căreia i s-a trimis dosarul.
Instanţa a reţinut în esenţă că pentru instituţia bancară contractul de sponsorizare este un act de comerţ, căruia îi sunt aplicabile normele de drept comercial sub toate aspectele, inclusiv cel al competenţei materiale de soluţionare a litigiului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând în mod generic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi structurându-şi criticile sub trei aspecte:
- s-a susţinut că prin Decizia adoptată s-a creat un conflict negativ de competenţă, care urma să fie soluţionat în condiţiile art. 21 C. proc. civ.;
- dispoziţiile OUG nr. 58/2003 au fost încălcate, competenţa în primă instanţă revenind tribunalului în funcţie de valoarea litigiului;
- contractul de sponsorizare este un act juridic civil, iar nu comercial, asemănător donaţiei, astfel încât competenţa materială aparţine instanţei civile.
Pe parcursul soluţionării recursului, ca mandatar legal, conform art. 5 din OUG nr. 18/2001, de către A.V.A.S., care în această calitate a formulat întâmpinare, solicitând respingerea criticilor ca nefondate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recursul este neîntemeiat.
Sub un prim aspect în cauză nu a existat un conflict negativ de competenţă în sensul prevederilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., întrucât ipoteza textului („două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină") nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, în raport de momentul formulării acţiunii şi al declarării apelului, ca şi de valoarea litigiului, 5.796.980 dolari SUA, modificările procedurale privind competenţa, cuprinse în OUG nr. 58/2003, nu au aplicabilitate în cauză.
În fine, instanţa de apel a reţinut în mod corect că deşi aparent contractul de sponsorizare se aseamănă cu un act juridic civil de liberalitate, în speţă voinţa părţilor, îndeosebi a băncii, sponsor, este specifică unui fapt de comerţ subiectiv.
Aceasta deoarece art. 4 C. com. stabileşte că reprezintă fapte de comerţ nu numai acele ocupaţii enumerate la art. 3 dar şi „celelalte contracte şi obligaţii ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însăşi actul".
Or, în cauză, sponsorul, societate comercială bancară, a încheiat cu recurentul un contract de sponsorizare, punând la dispoziţie o sumă de bani dar incluzind şi o clauză privind o contraprestaţie respectiv obligativitatea beneficiarului de a insera sigla băncii pe coperta albumului, urmând deci un scop publicitar.
În acest context, dispoziţiile art. 4 C. com. sunt pe deplin aplicabile, prezumţia de comercialitate fiind susţinută de scopul urmărit de bancă la încheierea acestuia.
În fine, natura comercială a actului juridic este întărită şi de împrejurarea că statul suportă în parte, din bugetul său, contravaloarea sponsorizărilor prin reducerea bazei impozitării cu echivalentul acestora (art. 8 din Legea nr. 32/1994).
Aşa fiind, cum Decizia pronunţată este în întregime legală şi temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Secretariatul General al Guvernului împotriva deciziei civile nr. 543 din 18 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2295/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2276/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
