ICCJ. Decizia nr. 2359/2004. Civil. Srvitute de trecere. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2359
Dosar nr. 431/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamantul D.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.A. şi I.G., să se dispună constituirea unei societăţi de trecere auto şi pietonală pe terenul, proprietatea pârâţilor, situat în Buşteni, la nr. 8, în favoarea imobilului lor situat în Buşteni, la nr. 10.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, imobilul său nu are cale de acces, iar servitutea stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă pe fondul numiţilor D.E. şi F.D. este improprie şi impracticabilă.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia puterii lucrului judecat, motivând că problema servituţii de trecere, stabilită în favoarea reclamantului, pe terenul proprietatea lor, a fost reglementată juridic, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
După admiterea cererii de strămutare, prin încheierea nr. 1233 din 23 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Judecătoria Braşov prin sentinţa civilă nr. 9761 din 20 septembrie 2001 a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului.
Soluţia instanţei de fond a fost modificată prin Decizia nr. 863/A din 1 octombrie 2002 a Tribunalului Braşov, în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, cu admiterea pe fond a acţiunii reclamantului dispunându-se constituirea unei servituţi de trecere, pietonală şi auto, pe terenul proprietatea pârâţilor, situat în Buşteni, la nr. 8 în favoarea imobilului proprietatea reclamanţilor, situat în Buşteni, la nr. 10.
Totodată a fost respins apelul declarat de pârâţii I.A. şi I.G. împotriva încheierii din 1 noiembrie 2001 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul nr. 4649/2001.
Pentru a dispune astfel, instanţa a statuat că nu operează autoritatea de lucru judecat, reţinând că obiectul cauzei în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1491/1983 a Judecătoriei Câmpina l-a constituit o acţiune în constatare şi în rectificare, părţi în litigiu fiind antecesorii reclamanţilor, iar cauza prezentă având ca obiect o acţiune petitorie.
Pe fond s-a reţinut că sunt întrunite cerinţele art. 616 C. civ., deoarece modalitatea de ieşire a reclamantului la calea publică existentă este improprie şi periculoasă, datorită spaţiului îngust care creează inconvenienţe grave.
Recursul părţilor a fost anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 66/R din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 863/A din 1 octombrie 2002 a Tribunalului Braşov, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 66/R din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Braşov, considerând că hotărârea judecătorească criticată a fost pronunţată în parte, cu încălcarea esenţială a prevederilor art. 616 şi art. 1201 C. civ., ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. Totodată aceasta este şi vădit netemeinică.
Critica adusă hotărârii recurate fiind axată, în esenţă, pe două aspecte: greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat care operează în cauză şi netemeinicia hotărârii constând în ignorarea de către instanţa de apel a unei stări de indiviziune, care ar fi trebuit să fie reţinută şi care este de natură să conducă la respingerea pe fond a acţiunii reclamantului.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este către aceleaşi părţi, făcută de ele şi contra lor în aceeaşi calitate.
Cu alte cuvinte, pentru ca să se poată vorbi de o autoritate de lucru judecat într-o astfel de speţă, ar fi trebuit în mod obligatoriu să se fi soluţionat anterior, între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate şi printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, o altă acţiune în realizare (petitorie) având ca obiect constituirea unei servituţi de trecere.
Examinând motivele recursului în anulare şi în raport cu actele şi lucrările dosarului rezultă că, în speţă, nu poate exista autoritate de lucru judecat pentru că nu există identitate de obiect într-o acţiune în constatare rogatorie privind inexistenţa unui drept întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. şi o acţiune în realizare (petitorie) prin care se cere constituirea unui astfel de drept.
Corect instanţa de apel a statuat că între sentinţa civilă nr. 1491/1983 a Judecătoriei Câmpina dată în dosarul nr. 1899/1983 şi cererea formulată în acest dosar civil cu nr. 1660/2000 al Judecătoriei Sinaia nu există identitate de obiect, în sensul că atât considerentele cât şi dispozitivul acestor sentinţe stabilesc fiecare că este vorba în prima hotărâre de o acţiune în constatare împreună cu o acţiune în rectificare a actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 490 din 6 februarie 1978, la care antecesorii reclamantului din prezenta cauză nu erau părţi în acest contract şi respectiv în a doua hotărâre, în prezenta speţă, este vorba de o acţiune petitorie pentru constituirea unui drept de servitute de trecere pietonală şi auto.
Este evident, de asemenea că pârâţii I.A. şi I.G. nu au avut calitatea de pârâţi în respectivul proces şi atâta vreme cât nu a existat o judecată pe fond cu aceştia, având ca obiect constituirea unei servituţi de trecere pietonală, nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat într-o nouă acţiune petitorie intentată pentru constituirea unei astfel de servituţi impusă de crearea ulterioară a locului înfundat.
În acest sens, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nefiind întrunită tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, în speţă, nu operează excepţia autorităţii lucrului judecat.
Atât aprecierea pe fond a cererii formulate de reclamantul D.C., cât şi raportul de expertiză efectuat în cauză şi mai ales cercetarea la faţa locului au condus la concluzia că imobilul proprietatea reclamantului este un loc înfundat şi nu se poate afirma că acest lot din care a fost desprins acest imobil s-ar afla în indiviziune cu lotul D., F. Sentinţa civilă nr. 278 din 31 ianuarie 1968 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Câmpina a avut ca obiect partajul averii defunctei F.A., rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 542 din 28 mai 1968 a Tribunalului Judeţean Prahova, confirmă împrejurarea că imobilul în cauză a fost dat în indiviziune unul la doi moştenitori, iar lui F.M. căreia i s-a atribuit lotul B şi care nu are ieşire la calea publică decât pe la unul din fraţii săi (loturile A şi C) rămânând în afara indiviziunii.
Astfel că autoarea reclamantului nu a rămas în indiviziune cu vreunul din fraţii săi copartajanţi (fila 133 dos nr. 12/2002 al Tribunalului Braşov).
Potrivit art. 616 C. civ., „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Instanţa de control care a făcut cercetarea la faţa locului a reţinut varianta I trecută în procesul-verbal încheiat cu această ocazie, a apreciat că, prin actuala trecere este posibilă vătămarea corporală sau decesul prin căderea unor ţurţuri de gheaţă p cap sau căderea masivă a zăpezii de pe acoperişurile caselor ce învecinează drumul actual de trecere al celor care trec pe alee.
Instanţa a reţinut ca legală şi temeinică constituirea dreptului de servitute de trecere pietonală şi auto pe imobilul teren proprietatea pârâţilor I.A. şi I.G., situat în Buşteni, la nr. 8 şi în favoarea imobilului, loc înfundat proprietatea reclamantului.
Faţă de cele de mai sus, urmează a se respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 863/A din 1 octombrie 2002 a Tribunalului Braşov şi a deciziei civile nr. 66/R din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2378/2004. Civil. Revendicare imobiliara.... | ICCJ. Decizia nr. 2289/2004. Civil. Actiune în revendicare.... → |
|---|
