ICCJ. Decizia nr. 2373/2004. Civil. Constatare nulitate absoluta contract de vânzare-cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2373
Dosar nr. 41885/1/2004
Şedinţa publică din 3 martie 2006
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 octombrie 2001 reclamanţii I.A., M.C.V., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J., R.L., R.C.C., N.F. au chemat în judecată pârâţii SC H. SA şi A.P.A.P.S. solicitând să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA privitor la institutul situat în Bucureşti, constând în contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. 266 din 2 iunie 1995 poziţia XII şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260 din 23 iunie 1993 emis de Ministerul Industriilor, precum şi obligarea SC H. SA la restituirea în natură a institutului de la adresa menţionată.
Au mai solicitat anularea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H. SA.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că imobilul situat în Bucureşti, compus din 1.278,94 mp şi 4 corpuri de clădire a fost proprietatea autorilor lor S. şi V.U., ai cărui descendenţi sunt.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 întrucât, la acel moment, era ocupat, în calitate de locatar de o persoană juridică, întreprinderea R .
Imobilul în litigiu a fost ocupat ulterior de diverse întreprinderi de stat, iar în prezent este deţinut de SC H. SA.
Întrucât, prin textul Legii nr. 10/2001 se consideră că imobilele reluate în temeiul Legii nr. 119/1948 sunt considerate imobile preluate abuziv, rezultă că pârâta SC H. SA nu a putut dobândi, valid, dreptul de proprietate asupra terenului, indiferent de actele pe care acesta le-a încheiat cu statul prin diverse persoane juridice.
Pe de altă parte, orice titlu de proprietate ar invoca pârâta societate comercială, acesta este lovit de nulitate pentru cauză ilicită.
Au susţinut că atât statul cât şi SC H. SA au fost avizate încă din anul 1990 prin cereri repetate cu privire la adevăratul proprietar al bunului şi intenţia acestuia de redobândire a bunului.
În consecinţă, ambele părţi au avut cunoştinţă că obiectul raporturilor juridice intervenite între acestea constituie un bun litigios, părţile asumându-şi riscul în încheierii acestor operaţiuni juridice.
Cât priveşte hotărârea nr. 1024 din 30 august 201, au invocat nelegalitatea constând în omisiunea pârâtei de a se pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, pârâta dispunând în sensul trimiterii notificării unei terţe persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 2002 din 3 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti au fost admise excepţiile invocate de pârâta SC H. SA. A fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare acţiuni nr. 266 din 2 iunie 1995 pentru lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei SC H. SA.
A fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia reclamanţilor împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de SC H. SA.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta ca şi cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., ca fiind lipsite de obiect.
S-a dispus disjungerea capătului de cerere privind constarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 0260 din 23 iunie 1993 emis de Ministerul Industriilor şi trimiterea sa spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit conţinutului contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, acesta a fost încheiat între FPS, în calitate de vânzător şi asociaţia H., în calitate de cumpărător, astfel încât pârâta SC H. SA nefiind parte a acestui contract, nu are nici calitatea procesuală pasivă.
În ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în soluţionarea cererii privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la 23 iunie 1993, s-a constatat că, în raport de natura juridică a acestui act, act administrativ de autoritate, competenţa materială de soluţionare a cererii revine în primă instanţă curţii de apel, astfel încât s-a dispus disjungerea acestuia capăt de cerere şi trimiterea sa spre rejudecare instanţei competente material.
Cât priveşte cererea având ca obiect contestaţie împotriva hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâta SC H. SA, s-a reţinut ca întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât, funcţie de conţinutul acestei hotărâri, rezultă că aceasta nu poate fi calificată ca o decizie în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, susceptibilă de a fi atacată în condiţiile art. 24 alin. (7) din Lege.
Apelul reclamanţilor declarat împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin Decizia civilă nr. 698/A din 23 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 137 C. proc. civ., admiţând temeinic excepţiile invocate.
S-a arătat că, oricum pârâta SC H. SA nu a devenit proprietar asupra terenurilor în temeiul legii, ci urmare a emiterii certificatului contestat de apelanţi, care are natura juridică a unui act administrativ, ce poate fi desfiinţat de instanţa prevăzută de art. 3 pct. 1 C. proc. civ., funcţie de nivelul autorităţii emitente.
S-a reţinut ca fiind nefondate şi criticile privind modul de soluţionare a contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, întrucât prin hotărârea atacată cererea apelanţilor nu a fost respinsă, ci doar înaintată spre soluţionare A.P.A.P.S., în temeiul prevederilor art. 27 din lege.
Apelanţii nu erau îndreptăţiţi să formuleze contestaţie împotriva hotărârii pârâtei, această posibilitate fiindu-le conferită de lege doar în situaţia în care notificarea le-ar fi fost respinsă ci ar fi fost soluţionată în sensul de a li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, situaţiei inexistente în cauză.
Faptul că apelanţii sunt îndreptăţiţi să acţioneze în justiţie în baza art. 48 din lege, nu înlătură acţiunea inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, cele două pretenţii fiind total diferite sub aspectul motivării lor juridice.
Nefondate sunt şi criticile invocate prin cel de-al patrulea motiv de apel, întrucât prin hotărârea atacată, atât cererea reconvenţională, cât şi cea de chemare în garanţie au fost respinse, astfel încât apelanţilor nu li s-a cauza nici un prejudiciu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au invocat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au susţinut următoarele:
1. în mod greşit cele două instanţe au constatat că pârâta SC H. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, în cazul admiterii cererii de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare acţiuni, cea care ar suferi o leziune patrimonială ar fi tocmai pârâta.
Bunurile în litigiu au fost dobândite de pârâtă prin efectul legii, iar pârâta în calitate sa de proprietar este singura în măsură să îşi reprezinte interesele în cauzele ce pun în discuţie integritatea patrimoniului său.
În acest sens, au arătat că în anexele contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 266/1995 sunt enumerate imobilele ce fac parte din activul societăţii şi în care sunt înscrise şi terenurile în litigiu. Valoarea terenului reprezintă şi exprimă un număr de acţiuni, dar cumpărătorul acţiunilor nu devine şi proprietarul terenului.
Motivul nulităţii absolute îl constituie cauza ilicită a acestuia, dat fiind modalitatea frauduloasă de încheiere a contractului, întrucât, deşi, în nenumărate rânduri au notificat pârâta, cât şi FPS despre intenţia de redobândire a bunului, acestea au procedat la încheierea convenţiei.
2. greşit s-a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenului, întrucât actul menţionat, odată intrat în circuitul civil, produce efecte de drept civil, iar litigiile născute în legătură cu acesta nu pot avea decât o natură civilă şi nicidecum de natura contenciosului administrativ. Decizia de emitere a certificatului constatator al dreptului de proprietate este un act de gestiune exceptat contenciosului administrativ (art. 2 din legea nr. 29/1990).
În raport de aceste considerente, dar şi de faptul că, faţă de cererea principală, respectiv contestaţie în temeiul art. 24 alin. (7) C. proc. civ., cu natură exclusiv civilă şi capetele subsecvente cererii, inclusiv cel menţionat, sunt de competenţa materială a instanţei civile, potrivit art. 17 C. proc. civ.
3. în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, s-a susţinut, de asemenea greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât ipoteza acestui text se referă la imobilele preluate de stat în mod valabil şi trecute în patrimoniul societăţilor comerciale care s-au privatizat cu respectarea prevederilor legale în materie şi nu, astfel cum s-a invocat, preluarea fără titlu valabil a imobilului în litigiu.
În situaţia de faţă persoana juridică deţinătoare nu a emis decizie sau dispoziţie prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termenul şi modalitatea prescrise de lege, astfel încât răspunderea acesteia în forma şi conţinutul comunicat echivalează cu refuzul de a răspunde la notificare şi constituie neîndeplinirea obligaţiei stabilită de lege, care ar atrage aplicarea prin analogie a art. 24 alin. (7) din acest act normativ.
În cadrul soluţionării prezentei cereri, instanţa trebuie să analizeze dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, situaţie în raport de care să dispună sau nu restituirea în natură.
A fost criticate cu recurs şi hotărârea instanţei de fond de respingere a cererii de introducere în cauză a asociaţiei H., cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., ale căror condiţii sunt îndeplinite în cauză.
În drept, au fost invocate prevederile art. 2, art. 20-24, art. 49 din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Prin acţiunea înregistrată la instanţă, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului din Bucureşti, compuse din teren în suprafaţă de 1278 mp şi 4 corpuri de clădire ce au aparţinut autorilor lor, S. şi V.U. şi preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
S-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 266 din 2 iunie 1995 de vânzare cumpărare de acţiuni, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0260 din 26 iunie 1993 eliberat pârâtei societate comercială, ca şi desfiinţarea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de pârâtă, cu precizarea că prezenta acţiune constituie totodată contestaţie împotriva sus menţionatei hotărâri.
În drept, au fost invocate prevederile art. 481, art. 966 şi urm. C. civ., art. 46 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 20 şi art. 51 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 13 noiembrie 2001 Tribunalul Bucureşti a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea sa secţiei comerciale a aceleiaşi instanţe, în considerarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare acţiuni. La rândul său, secţia comercială a sus menţionatei instanţe a dispus prin încheierea din 16 mai 2002, scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea sa secţiei civile în raport de obiectul pretenţiilor reclamanţilor şi care constau în retrocedarea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Investită în această modalitate cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 182 din 18 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, în urma invocării din oficiu, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei pricini în favoarea Judecătoriei sector 2.
Hotărârea menţionată a fost casată prin Decizia civilă nr. 794 din 21 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, a reţinut cu titlu irevocabil că cererea de chemare în judecă în calificarea dată de reclamanţi, constituie o contestaţie în sensul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pricina fiind trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În rejudecarea cauzei, cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a principiului disponibilităţii procesului civil şi cu necercetarea fondului cauzei, prima instanţă a procedat la judecata pricinii în modalitatea criticată de recurenţi.
Astfel, obiectul principal al pretenţiilor reclamanţilor, ceea ce se solicită prin actul de investire al instanţei, îl constituie retrocedarea, restituirea în natură a bunului litigios, calea aleasă precizată şi calificată irevocabil prin hotărârea de casare fiind cea a unei contestaţii fundamentată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Trecând peste considerentele reţinute, cu încălcarea dispoziţiilor procedurale sus enunţate, tribunalul soluţionează cererea reclamanţilor în modalitatea criticată iar curtea de apel confirmă, într-o ordine inversă celei statornice, pronunţând, în atare condiţii, hotărâri nelegale.
Se reţine că, în soluţionarea obiectului acţiunii astfel precizat, instanţele ar fi trebuit să analizeze temeinicia pretenţiilor solicitate în raport de aceste dispoziţii legale şi întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Cu referire la temeiul legal invocat, se constată indubitabil, aspect necontestat de pârâta unitate deţinătoare că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1278 mp şi 4 corpuri de clădire, a fost proprietatea autorilor reclamanţilor S. şi V.U.
Nemişcătorul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor, bancare de asigurări, minime şi de transporturi act normativ considerat ca preluare abuzivă în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, este cert şi dovedit că reclamanţii se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi că bunul, obiect al notificării a fost preluat în temeiul unui act normativ considerat ca abuziv de legea de reparaţiune.
În atare condiţiuni, justificat şi în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 reclamanţii au notificat unitatea deţinătoare solicitându-i restituirea în natură a imobilului.
Reclamanţii au invocat, iar instanţele nu au verificat dacă în speţă sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, reţinute ca temei al hotărârii sau cele prevăzute de art. 20 din lege, norma ce priveşte altă ipoteză şi care nu a fost analizată de instanţă.
Din această perspectivă se impune a se preciza că în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială) în situaţia în care imobilul, preluat cu titlu valabil, este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale, notificarea se adresează instituţiei publice implicate în procesul de privatizare în raza căruia este sau era situat imobilul.
Prin urmare, aplicabilitatea art. 27 din lege este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două elemente: - preluarea proprietăţii cu titlu valabil; - evidenţierea în patrimoniul unei societăţi privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.
În ipoteza în care se constată că doar una dintre aceste condiţii a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispoziţiilor art. 20 din lege, prevederile art. 27 fiind de strictă interpretare.
Pe cale de consecinţă, notificarea reclamanţilor ar fi trebuit să parcurgă procedura firească instituită de dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu sesizarea unităţii deţinătoare, lucru care s-a şi întâmplat, soluţionarea acestuia urmând să fie realizată în modalităţile prescrise de lege.
În speţă însă, răspunsul unităţii deţinătoare materializat în dispoziţiile hotărârii atacate, nu îmbracă forma prevăzută de prevederile art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 aspect considerat de instanţe că ar echivala cu un fine de neprimire al contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) din lege.
Într-adevăr, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.10/2001, unitatea deţinătoare este obligată ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor depunătoare, să se pronunţe prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, obligaţie ce îi revine pârâtei şi în ipoteza reglementată de art. 24 din lege, în cazul în care restituirea în natură nu a fost aprobată sau nu este posibilă, situaţie în care persoanei îndreptăţite i se face oferta de restituire prin echivalent corespunzător valorii imobilului.
Atât modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul de soluţionare a acestuia au caracter imperativ şi nu de recomandare, orice altă calificare deturnând finalitatea urmărită de legiuitor.
Raportând aceste dispoziţii de principiu la datele speţei se constată că aceasta nu are într-adevăr forma şi conţinutul impuse de prevederile invocate, însă aceasta se datorează conduitei culpabile a, pârâtei şi nu reclamanţilor care, potrivit actelor dosarului au efectuat nenumărate demersuri, inclusiv judiciare, pentru redobândirea bunului. Modalitatea de emitere a actului în forma cuprinsă în adresa atacată echivalează, de fapt, cu un refuz de finalizare a acestei proceduri, conduită inacceptabilă şi contrată spiritului şi finalităţii legii de reparaţie.
Chiar şi în modalitatea deficitară de emitere sub aspect formal, actul atacat poate fi supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţia României, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiţiei pentru a hotărî asupra încălcării dreptului şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Prin urmare, reţinândcă, în mod greşit, cu încălcarea prevederilor legale invocate, instanţa a constatat inadmisibilitatea acţiunii pe argumente de ordin strict formal, situaţie ce echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre soluţionare primei instanţe.
Cu prilejul rejudecării cauzei se vor avea în vedere, în urma verificării modalităţii de preluare a bunului, incidenţa prevederilor art. 20 sau art. 27 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2004 aplicabile prezentei cauze, în conformitate cu prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001 şi subsecvent pretenţiile reclamanţilor privind nelegala privatizare a pârâtei şi a dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului.
În acest sens se va avea în vedere ă, în cadrul procesului de privatizare pârâta, prin asociaţia H.P. a cumpărat acţiuni (corespondent cu capitalul social) şi nu active (corespondent al patrimoniului), astfel încât speţei nu-i sunt incidente prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care vizează alte ipoteze decât cea de faţă.
De asemenea, se va verifica dacă preţul acţiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 266/1995 a fost integral achitat, dacă asociaţia cumpărătoare mai este în fiinţă sau a fost dizolvată, caz în care, instanţa de judecare va pune în discuţia părţilor şi se va pronunţa asupra persoanei juridice succesoare a acesteia.
În soluţionarea cauzei mai este necesar a fi avută în vedere şi incidenţa prevederilor art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea legală de competenţă sub aspectul petitului privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, aspect care, de asemenea va fi pus în discuţie contradictoriu cu părţile.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, cu consecinţa casării hotărârilor şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta I.A., P.M.Y.A., E.N., I.A.L., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J., R.L., M.C.V. împotriva deciziei nr. 698/A din 23 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Casează Decizia şi sentinţa nr. 202 din 3 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2506/2004. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2367/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
