ICCJ. Decizia nr. 2367/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2367
Dosar nr. 31838/1/2004
Nr. vechi 10354/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 aprilie 2003, reclamantul P.A. a solicitat obligarea pârâţilor Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Bucureşti la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti compus din două clădiri în care funcţionează o bibliotecă şi, respectiv, o grădiniţă, precum şi din suprafaţa de 76.400 mp teren aferent.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român după data de 23 august 1944 de la autorul său, P.D.I.
Deşi notificat în sensul solicitat prin acţiune, pârâta Primăria municipiului Bucureşti nu i-a comunicat nici un răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 403/R din 16 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins astfel acţiunea introductivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că este moştenitorul defunctului P.D.I. Faţă de caracterul acţiunii în revendicare, acţiune petitorie, în cadrul căreia este pusă în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, reclamantul trebuie să facă proba dreptului său de proprietate, drept constituind însuşi obiectul acţiunii, dovadă pe care nu a făcut-o.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 288/A din 17 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001, fiind imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din lege.
Reclamantul a făcut dovada notificării pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, pârâtă care nu a emis şi înaintat acestuia nici o decizie motivată.
Reclamantul este obligat să urmeze procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi numai în caz de nesoluţionare favorabilă a cererii este în drept să se adreseze cu contestaţie împotriva deciziei tribunalului, conform art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa nu poate fi învestită direct cu soluţionarea unei cereri în revendicare a unui imobil supus reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum a procedat reclamantul, motiv pentru care cererea acestuia se priveşte ca inadmisibilă, motivare cu care a fost înlocuită cea a primei instanţe.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul susţinând că a fost nevoit să promoveze acţiunea, în condiţiile în care, după depunerea notificării şi după toate diligenţele şi revenirile făcute, pârâta a refuzat să-i răspundă la solicitările formulate pe calea legii speciale, ale cărei dispoziţii au fost invocate ca temei al demersului său judiciar.
Faţă de conduita pârâtei care, constant a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, a solicitat admiterea acţiunii şi restituirea în natură a bunurilor.
Recursul este fondat.
Prin notificarea formulată la data de 28 martie 2001 reclamantul a solicitat Primăriei municipiului Bucureşti acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, fosta proprietatea antecesorului său P.D.I., preluat de Statul Român. În notificarea menţionată reclamantul a indicat ca temei al trecerii terenului în proprietatea statului, dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 pentru ca, în alte petiţii să invoce împrejurarea că preluarea s-a efectuat în temeiul unui act normativ ce nu a fost publicat.
Cert este că notificarea, împreună cu actele ce făceau dovada calităţii sale de moştenitor al defunctului P.D.I., a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunului solicitat, au fost expediate persoanei juridice deţinătoare, prin executorul judecătoresc în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin cererea de chemare în judecată, în motivarea căreia reclamantul expune pe larg nemulţumirea sa faţă de împrejurarea nesoluţionării notificării, invocând ca temei de drept al cererii, prevederile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 9 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Se constată astfel, faţă de motivele de fapt ale cererii, de temeiul juridic invocat de reclamant, că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au dat o rezolvare judicioasă litigiului cu judecata căruia au fost investite.
Faptul că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilelor, invocând ca temei de drept al cererii şi prevederile Legii nr. 10/2001, nu putea, în contextul menţionat să determine instanţele, să schimbe caracterul acţiunii, din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în cel al dreptului comun, acţiune în revendicare, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, sub imperiul legii speciale.
Prin urmare se constată că, greşit, cu încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează judecata procesului civil, prima instanţă a soluţionat pricina în alte limite decât cele ale sesizării, hotărârea astfel pronunţată fiind esenţial nelegală.
Pe de altă parte cazul dedus judecăţii pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, conduită ce nu poate afecta interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Deşi legiuitorul nu a reglementat expres situaţia în care persoana deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să le respecte drepturile conferite de lege, în măsura în care acestea sunt dovedite.
În considerarea celor de mai sus, soluţia de respingere a acţiunii „în revendicare" după apariţia Legii nr. 10/2001 şi respectiv nefinalizarea procedurii administrative, este esenţial nelegală, instanţele fiind datoare, în acord cu prevederile art. 84, art. 112 pct. 4 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să stabilească corect cadrul procesual şi respectiv normele şi instituţiile juridice aplicabile.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi admis ca fondat, iar ambele hotărâri casate, cauza urmând a fi trimisă primei instanţe pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de P.A. împotriva deciziei nr. 288 A din 17 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia şi sentinţa nr. 403/R/16 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2373/2004. Civil. Constatare nulitate absoluta... | ICCJ. Decizia nr. 222/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
