ICCJ. Decizia nr. 2747/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2747
Dosar nr. 3024/2004
Şedinţa publică din 7 aprilie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 22 februarie 2002 reclamanţii F.H.P. şi F.A. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei Şura Mare, judeţul Sibiu şi SC Î.F. SA Sibiu pentru a fi obligate să le restituie în natură imobilul casă, curte şi grădină, situat în localitatea Şura Mare, judeţul Sibiu, identificat potrivit C.F. nr. 2609 Şura Mare nr. top 158 şi 159.
Motivând acţiunea reclamanţii au susţinut că sunt persoane îndreptăţite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, imobilul a fost preluat abuziv în înţelesul dat de art. 2 din lege, au notificat primăria potrivit art. 21 din aceeaşi lege, care şi-a declinat competenţa rezolvării cererii de restituire în natură în favoarea celeilalte pârâte, ambele pârâte încălcând dispoziţiile art. 23 din Lege, pârâta SC Î.F. SA Sibiu limitându-se la a propune printr-o adresă despăgubiri în valoare de 37.928.328 lei.
Prin întâmpinare, Primăria comunei Şura Mare a susţinut că nu era competentă să soluţioneze cererea adresată de reclamanţi prin notificare, conformându-se prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin transmiterea notificării către cealaltă pârâtă deţinătoare a imobilului.
Tot prin întâmpinare pârâta SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, a invocat excepţiile necompetenţei materiale a secţiei civile a tribunalului, lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 697 din 23 iunie 2003 Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis acţiunea, a dispus restituirea în natură de către Statul Român, Primăria Şura Mare către reclamanţi a imobilului obiect al procesului, a anulat Decizia nr. 911 din 1 iulie 1989 emisă de Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Sibiu, încheierea de intabulare nr. 2486 din 18 august 1989 şi Decizia nr. 221/1990 emisă de Primăria judeţului Sibiu, a restabilit situaţia anterioară de carte funciară prin intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor, a obligat pe pârâta SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, să predea imobilul reclamanţilor şi a obligat pe ultima pârâtă să plătească reclamanţilor 6.840.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâta SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 499/A din 11 decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în termen pârâta SN Î.F. SA, sucursala Sibiu, solicitând casarea ei pentru motivele de recurs enunţate şi dezvoltate potrivit celor ce succed.
1. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) întrucât Decizia nr. 991 din 1 iulie 1989 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Sibiu şi Decizia nr. 221 din 24 aprilie 1990 a Primăriei Judeţului Sibiu sunt acte administrative, astfel încât anularea lor la cererea reclamanţilor era de competenţa secţiei de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Sibiu şi nu a secţiei civile. De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea cărora competenţa teritorială aparţinea Tribunalului Bucureşti, instanţă în a cărei rază este situat sediul SN Î.F. SA, unitate cu personalitate juridică, sucursala Sibiu fiind subordonată acesteia şi neavând personalitate juridică.
2. Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) prin nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului civil constând în:
- admiterea acţiunii împotriva pârâtei lipsită de personalitate juridică, care în fapt este sucursală judeţeană a SN Î.F. SA potrivit Legii nr. 440/2001, art. 2, alin. (1) şi care astfel nu poate sta în proces, nefiind subiect distinct de drept;
- încălcarea art. 83 alin. (1) C. proc. civ. prin admiterea acţiunii introdusă de amândoi reclamanţii prin mandatarul N.I., deşi mandatul a fost dat numai de către reclamantul F.H.P.;
- judecarea cauzei fără legala citare a reclamantei F.A., care nu a arătat unde se va face primirea actelor de procedură, art. 93 C. proc. civ. dispunând comunicarea acestora la domiciliul reclamantei.
3. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât Tribunalul Sibiu a statuat ex oficio asupra cheltuielilor de judecată, fapt nesesizat de către instanţa de apel.
4. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), contravenind dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. atât în ce priveşte respingerea cererii de suspendare a judecăţii formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., măsură nemotivată în fapt şi în drept, cât şi în privinţa deciziei atacate, a cărei motivare se rezumă la afirmaţia că acţiunea reclamanţilor a fost corect admisă de instanţa de fond, fără a se arăta nici un singur temei de fapt şi de drept care a format convingerea instanţei de apel.
5. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru considerentele din dezvoltarea precedentului motiv de recurs şi pentru lipsa motivelor de drept pentru care au fost înlăturate mijloacele de apărare formulate de către pârâtă prin întâmpinare sub forma excepţiilor privind necompetenţa şi prescripţia dreptului la acţiune.
6. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) şi anume asupra excepţiilor privind competenţa şi prescripţia dreptului la acţiune invocate încă din faza judecăţii în primă instanţă, a căror soluţionare ar fi determinat respingerea acţiunii, dat fiind că amândouă vizează cererea reclamanţilor privind anularea actelor administrative arătate la primul motiv de recurs, cerere prescriptibilă în termen de 6 luni de la comunicarea actelor administrative potrivit prevederilor Legii nr. 1/1967 şi art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, acte normative care stabilesc şi instanţa competentă să judece asemenea cerere.
7. Cu privire la fondul cauzei, instanţele au statuat greşit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, neobservând că preluarea prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 constituie titlu valabil al statului în condiţiile în care reclamanţii au fost despăgubiţi rezonabil pentru imobilul în cauză primind suma de 35.000 lei, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a acesteia.
8. Legea nr. 10/2001 a fost încălcată şi sub aspectul conţinut prin art. 16, neobservându-se că reclamanţii erau îndreptăţiţi numai la măsuri reparatorii prin echivalent dat fiind că imobilul este menţionat în lista celor necesare continuării activităţilor de interes public înaintată Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor de către SN Î.F. SA, urmând a fi inclus în hotărârea de guvern pentru stabilirea imobilelor care nu vor fi retrocedate în natură.
Recursul astfel motivat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Prin acţiune, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a unui imobil din categoria celor preluate abuziv în sensul definit prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Acţiunea a fost adresată direct instanţei de judecată ca o consecinţă a faptului că pârâta, căreia primăria i-a transmis spre competentă soluţionare notificarea reclamanţilor, nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare prevăzute prin art. 22 din lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Absenţa răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea ce i s-a făcut are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat judecătoreşte în condiţiile procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, adică în cadrul dispoziţiilor art. 24 alin. (7) şi (8), competenţa soluţionării acţiunii în primă instanţă aparţinând secţiei civile a tribunalului, neputându-se refuza persoanelor îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege doar pentru că unitatea notificată nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită prin lege, punându-se astfel într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu au nici o culpă.
Având astfel competenţa soluţionării cererii principale, secţia civilă a tribunalului are implicit competenţa soluţionării şi a cererilor accesorii, care, privite separat ar determina competenţe diferite, operând în asemenea situaţii prorogarea legală de competenţă reglementată prin art. 17 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă sunt nefondate atât excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a tribunalului , cât şi cea privitoare la prescripţia dreptului de a cere anularea actelor de preluare a imobilului în proprietatea statului, instanţa civilă având nu numai dreptul, ci chiar obligaţia de a verifica în cadrul soluţionării cererii principale valabilitatea titlului statului prin prisma dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, iar nu în raport cu normele contenciosului administrativ.
Şi sub aspectul competenţei teritoriale excepţia este neîntemeiată.
Pârâta nu a contestat faptul că este deţinătoarea imobilului, dimpotrivă îl confirmă.
Deşi este sucursală judeţeană a unei companii naţionale, neavând personalitate juridică de sinestătătoare, pârâta se identifică prin denumire, sediu distinct, cont bancar, Cod fiscal unic, număr de ordine separat în registrul comerţului şi patrimoniu individualizat, având şi conducere proprie, aşa cum rezultă din chiar cererile depuse în cauza de faţă şi alte înscrisuri aflate în dosar.
Prin cele arătate rezultă că pârâta nu poate fi privită ca o simplă subunitate funcţională a societăţii naţionale, lipsită de capacitate civilă procesuală care nu poate figura ca parte în proces, ci în sensul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
În acest sens trebuie înţelese noţiunile de „unitate deţinătoare" şi „persoană juridică deţinătoare" utilizate prin Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, în mod corect notificarea reclamanţilor a fost transmisă pârâtei de către primărie în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, pârâta fiind unitatea deţinătoare la care se referă această normă de drept, având şi calitate de pârâtă în procesul pornit împotriva sa, instanţele legând procesul pe deplin legal, neîncălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind competente a soluţiona cauza din punct de vedere teritorial.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la lipsa mandatului dat de reclamanta F.A., întrucât mandatul judiciar a fost dat lui N.I. de către soţul acesteia H.P.S., la rându-i mandatar al reclamantei.
Necitarea sau greşita citare a reclamantei F.A. invocată de pârâtă, chiar reală dacă ar fi, nu constituie motiv de nulitate care să poată fi cerut pe cale de excepţie sau prin căile de atac din moment ce asemenea regularitate nu a pricinuit pârâtei parte adversă nici o vătămare.
Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii cauzei în primă instanţă formulată de pârâtă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motivată de faptul că dezlegarea pricinii atârnă de soluţionarea unei cereri pe care pârâta a formulat-o Ministerului Agriculturii, se constată că a fost respinsă pe deplin legal, întrucât textul de lege invocat prevede posibilitatea suspendării numai atunci când dezlegarea pricinii atârnă de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, nicidecum de rezolvarea acestuia printr-o procedură administrativă.
Dat fiind că excepţiile mai sus analizate sunt nefondate pentru cele arătate, nu au avut natura de a determina un alt mod de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi în apel, astfel că nu sunt fondate nici motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate de către pârâtă, referitoare la nepronunţarea asupra unora sau la nemotivarea ori greşita motivare a respingerii altora, toate fiind invocate de pârâtă ca mijloace de apărare, pe care le-a calificat ca fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Cu privire la fondul pricinii, nu se constată încălcarea legii susţinută de pârâtă.
Astfel, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi aşa cum corect instanţele au statuat, bunurile trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 fac parte din categoria celor preluate în mod abuziv, fiind restituibile în natură foştilor proprietari, indiferent dacă au primit sau nu o despăgubire, actul normativ de preluare contravenind în mod flagrant dispoziţiilor art. 17 alin. (1), art. 36 alin. (1) şi (2) din Constituţia din 1965.
Calificarea dată modului de preluare, indiferent că este cu sau fără titlu valabil, nu prezintă nici un interes practic pentru pârâtă, întrucât aceasta nu are beneficiul prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, dat fiind că nu a făcut dovada că imobilul în litigiu face parte din categoria celor care, prin hotărâre de guvern, s-a stabilit că nu vor fi retrocedate în natură.
În fine, nefondat este şi motivul referitor la cheltuielile de judecată.
Instanţa de apel a reţinut ca stare de fapt că reclamanţii au cerut prin acţiune şi cheltuieli de judecată, potrivit considerentelor sentinţei primei instanţe.
Constatarea instanţei de apel, chiar dacă are semnificaţia greşitei rezolvări a unui motiv de apel, este rezultatul unei eventuale erori de fapt, critica în contra sa neîncadrându-se în nici unul din motivele de recurs prevăzute prin art. 304 C. proc. civ., cu atât mai puţin în cazul de recurs prevăzut la punctul 6, care are ca obiect cazul în care instanţa de apel, a cărei hotărâre este recurată, a acordat ceea ce nu s-a cerut, situaţie inexistentă în speţă, reclamanţii cerând în mod expres acordarea cheltuielilor de judecată din apel.
Pentru toate cele ce preced, recursul de faţă va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul SC Î.F. SA, sucursala Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 499/A din 11 decembrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2754/2004. Civil. Contestatie Legea 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 2573/2004. Civil → |
|---|
