ICCJ. Decizia nr. 2573/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2573
Dosar nr. 8995/2004
Şedinţa de la 31 martie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 11865 din 7 noiembrie 2003, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Ş.M. împotriva pârâtei SC E.O. SA, a constatat că pârâta are un drept de uz şi beneficiază de servitute de trecere asupra terenului în suprafaţă de 8,12 mp situat în Craiova.
A obligat pârâta la plata echivalentului în lei a 8,12 dolari SUA, reprezentând despăgubiri pentru perioada 13 ianuarie-28 ianuarie 2003 şi la plata unei indemnizaţii lunare, egală cu echivalentul în lei a 2 dolari SUA, începând cu data introducerii acţiunii, 28 ianuarie 2003.
A respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 8,12 mp.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (2) şi (3) din OUG nr. 63/1998 şi notificarea adresată de reclamantă pârâtei, în sensul stabilirii unui acord pentru exploatarea instalaţiei electrice.
Capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei a fost respins ca inadmisibil, faţă de împrejurarea că are deja asupra terenului un drept de proprietate exclusiv şi necontestat.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin Decizia civilă nr. 302 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Instanţa de apel a respins susţinerea apelantei că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, deoarece posesia s-a realizat cu acordul proprietarilor, pârâta fiind un detentor precar.
Chiar dacă, la momentul pronunţării sentinţei, OUG era abrogată, conform art. 16 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 318/2003, dreptul de uz şi servitute se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a legislaţiei în vigoare.
Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs pârâta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., pârâta arată că Decizia este nelegală.
Criticile formulate permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text în raport de care Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Pârâta arată că acţiunea reclamantei privind constatarea existenţei dreptului de uz şi a servituţii este inadmisibilă, deoarece interesul promovării unei asemenea acţiuni aparţine doar societăţii pârâte.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă o cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în condiţiile în care dreptul nu poate fi valorificat pe calea unei acţiuni în realizare.
Prin cererea sa, reclamanta a solicitat, de fapt, să se constate că dreptul său de proprietate asupra terenului este afectat de cele două drepturi reale ale pârâtei. Interesul promovării unei acţiuni cu un asemenea capăt de cerere este justificat de dreptul de a beneficia de despăgubirile stabilite pentru proprietarii terenurilor prin Legea energiei electrice, nr. 318/2003.
Ca atare, din acest punct de vedere, prin Decizia pronunţată, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, aşa cum pretinde pârâta.
Se mai arată că instanţa de apel, trecând peste faptul că soluţia instanţei de fond s-a întemeiat pe un act normativ abrogat, a făcut ea însăşi o greşită aplicare a Legii nr. 318/2003 care, în art. 37 alin. (4), prevede că terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie, existente la intrarea în vigoare a legii, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului.
Aplicând un act juridic abrogat, instanţa de apel nu a avut în vedere nici dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 318/2003 care prevede că exercitarea drepturilor de uz şi servitute se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei capacităţii energetice.
Nici această critică nu poate fi primită.
Prin Decizia atacată, Curtea de Apel Craiova a constatat că OUG nr. 63/1998 era abrogată la momentul la care s-a pronunţat hotărârea şi că, în cauză, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 318/2003. Motivarea deciziei nu face altceva decât să înlocuiască motivarea hotărârii instanţei de fond, care se fundamentase pe un act normativ abrogat, în condiţiile în care noul act normativ a condus la aceeaşi soluţie.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
Conform acestui text, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii.
Legea nr. 318/2003, prin art. 3 pct. 33, defineşte reţeaua electrică ca fiind ansamblul de linii, inclusiv elementele de susţinere şi de protecţie a acestora, staţiile electrice şi alte echipamente electroenergetice conectate între ele. Potrivit pct. 35 din acelaşi articol, reţea electrică de distribuţie este reţeaua electrică cu tensiunea de linie nominală până la 110 kV inclusiv.
Or, în cauză nu este vorba despre o astfel de reţea, terenul reclamantei fiind ocupat de un post trafo.
Cu privire la aplicarea greşită a art. 16 din Legea energiei electrice, se constată că Legea nr. 318/2003, prin art. 16 şi art. 18 face distincţie între dreptul de uz instituit pentru executarea lucrărilor necesare realizării sau retehnologizării capacităţii energetice, care poate afecta atât proprietatea pe care se află amplasată capacitatea energetică, dar şi terenuri învecinate şi dreptul de uz instituit asupra terenului pe care se află amplasată capacitatea energetică
Astfel, conform art. 16 alin. (4), drepturile de uz şi de servitute se exercită cu titlu gratuit atunci când priveşte terenuri care sunt afectate de capacitatea energetică.
Atunci când priveşte terenul pe care se află amplasată capacitatea electrică, conform alin. (6) din art. 16 al legii, dreptul de uz se stabileşte şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a legislaţiei în vigoare, ceea ce înseamnă că el se va stabili prin plata unei indemnizaţii lunare corespunzătoare.
Textele în discuţie au făcut, de altfel, obiectul de analiză al Curţii Constituţionale, care a statuat că prevederile art. 16 alin. (4), art. 18 şi ale art. 19 alin. (3) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi energetice pe toată durata existenţei acestora. Această sarcină constă în obligaţia deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite intervenţia titularilor de licenţă pentru retehnologizări, reparaţii, revizii sau remedierea avariilor, în baza drepturilor de uz şi servitute ale acestora din urmă asupra proprietăţilor respective (Decizia nr. 140 din 23 martie 2004, publicată în M. Of. nr. 379 din 29 aprilie 2004).
Pentru cele mai sus arătate, constatând că instanţa de apel a pronunţat o decizie legală, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de pârâtă şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. F.D.F.E.E. E. Oltenia împotriva deciziei nr. 302 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2747/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2581/2004. Civil → |
|---|
