ICCJ. Decizia nr. 2932/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2932
Dosar nr. 15235/2004
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 1156 din 29 ianuarie 2004, B.C.E. a chemat în judecată SC V. Dealul Mare SRL solicitând ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul „Crama Merei" cu terenul aferent în suprafaţă de 8103,2 mp situat în satul Ogrăzii, comuna Merei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că imobilul, teren şi construcţie a aparţinut autorului său C.T., aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 octombrie 1910, de la care l-a dobândit prin succesiune testamentară.
Ulterior, la data de 23 februarie 2004, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat că numele exact al societăţii pârâte este V.G.C.
Reclamanta mai arată că imobilul a trecut în temeiul H.C.M. nr. 208/1954 în folosinţa şi nu în proprietatea statului şi că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1521 din 27 iunie 2000 între SC V. Dealul Mare SRL (alias V.G.C. SRL) şi SC R. SA, aceasta din urmă avea cunoştinţă de demersurile întreprinse de reclamantă pentru retrocedarea imobilului.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa nr. 1479 din 22 martie 2004, Judecătoria Buzău, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău reţinând că valoarea imobilelor, construcţii şi teren, luate împreună cât şi separat, depăşeşte valoarea de un miliard.
Această acţiune, a fost înregistrată la Tribunalul Buzău sub numărul 278/2004.
Pe rolul Tribunalului Buzău, mai era înregistrată o altă cauză sub numărul 65/2004, prin care B.C.E., a chemat în judecată SC R. SA, Săhăteni, solicitând ca instanţa să dispună obligarea societăţii pârâte să-i lase deplina proprietate şi posesie a imobilului cu destinaţia de locuinţă, pivniţă, garaj, magazie, situat în satul Ogrăzi, comuna Merei, judeţul Buzău.
La termenul din 12 mai 2004, instanţa constatând că sunt îndeplinite cerinţele art. 164 C. proc. civ., a procedat la conexarea dosarului nr. 278/2004 la dosarul nr. 65/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 260 din 12 mai 2004, Tribunalul Buzău a respins acţiunea reclamantei, reţinând că acţiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece prin sentinţa civilă nr. 2847 din 18 martie 1998 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1100/1998 a Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta a beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru construcţie şi teren, iar prin sentinţa nr. 561 din 10 noiembrie 2003 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă, aceleiaşi reclamante din prezenta cauză, i s-a respins contestaţia formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei de acordare a despăgubirilor prin echivalent, în privinţa aceluiaşi imobil.
Tribunalul a avut în vedere la pronunţarea sentinţei şi faptul că atâta timp cât bunurile preluate de stat au făcut obiectul unei legi speciale respectiv Legea nr. 10/2001, acestea nu mai pot fi solicitate pe baza unei acţiuni de drept comun, aceea în revendicare.
Cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 2374 din 9 septembrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantei B.C.E. împotriva sentinţei civile nr. 260 din 12 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu SC R. SA Săhăteni şi SC V.G.C. SRL.
În recursul declarat de B.C.E. împotriva deciziei nr. 237 din 9 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, aceasta invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în esenţă că hotărârea este lipsită de temei legal, deoarece instanţa era datoare să se pronunţe pe fond şi nu să respingă acţiunea ca inadmisibilă, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1968 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor care au fost înstrăinate şi nu se mai găsesc în posesia statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, este admisibilă.
Recursul este nefondat.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat la normele legale, în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, repunerea în situaţia anterioară, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernată de dreptul comun al revendicării fondat pe dispoziţiunile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial, şi cu o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă şi fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin normele de procedură, îl subordonează controlului judecătoresc.
Această reglementare care interesează ordinea publică este de imediată aplicare, iar soluţia este consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiunile dreptului comun referitoare la imobilele ce fac obiectul acestei legi. În consecinţă, accesul la un proces echitabil, cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat, cu excluderea acţiunilor civile în revendicare, numai în condiţiile şi căile prevăzute de noua lege.
Aşa fiind, rezultă că soluţia instanţei de apel este în afara criticii, aceasta hotărând temeinic, în raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, că acţiunea în revendicare nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De altfel, aşa cum amplu s-a motivat, reclamanta recurentă a uzat de calea a două legi speciale, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, în baza cărora s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, astfel că nu se mai poate reveni asupra lor, acordându-i reclamantei recurente o nouă modalitate de reparaţie, de data aceasta în natură.
De aceea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată şi la plata sumei de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, predate cu acte, către SC V.G.C. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.C.E. împotriva deciziei civile nr. 2374 din 9 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă reclamanta-recurentă să plătească intimatei-pârâte SC V.G.C. SRL suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3020/2004. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 2937/2004. Civil. Conflict de muncă. Recurs... → |
|---|
