ICCJ. Decizia nr. 3037/2004. Civil. Decretul 118/1990. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE de CASAŢIE si JUSTIŢIE
Secţia CIVILĂ şi de PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3037Dosar nr. 8981/2004
Şedinţa publică din 15 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin apelul înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, S.N. a contestat hotărârea nr. 47 bis din 5 iunie 1995, emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, deoarece aceasta a luat în calcul, pentru stabilirea drepturilor băneşti data pronunţării deciziei nr. 394 din 6 aprilie 1995, a Curţii de Apel Bucureşti, în loc să se ia în consideraţie data de 1 aprilie 1990 adică data declanşării litigiului cu Comisia de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990
Petiţionarul a solicitat ca drepturile băneşti să fie stabilite pentru cei 18 ani, 8 luni şi 25 de zile de persecuţie comunistă, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 394 din 6 aprilie 1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 610 din 5 aprilie 1996, a admis apelul, în sensul acordării indemnizaţiei începând cu data de 1 aprilie 1990, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Prin Decizia nr. 1020 din 9 octombrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis recursul declarat de S.N. şi a casat Decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că aceasta a omis să se pronunţe asupra capetelor de cerere cu referire la cuantumul despăgubirilor raportate la coeficientul de indexare şi dobânda aferentă.
Prin încheierea din 15 mai 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a, a trimis pricina spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, care la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1012 din 27 octombrie 1998, admiţând excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.M.P.S. Ilfov, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1128 din 30 aprilie 1999, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu motivarea că la data investirii instanţei cu soluţionarea cauzei, 28 august 1995 erau în vigoare dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa nr. 1642 din 31 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului S.N. în contradictoriu cu D.G.M.P.S. Ilfov şi D.G.M.P.S. Bucureşti, obligând pârâta la 147.267.066 lei drepturi băneşti aferente perioadei 1 aprilie 1990 – 5 aprilie 1995 şi la 1.900.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în temeiul deciziei nr. 610/1996 a Tribunalului Bucureşti s-a stabilit că drepturile reclamantului curg începând cu data de 1 aprilie 1990, iar expertiza efectuată în cauză a constatat faptul că pe perioada 1 aprilie 1990 – 5 aprilie 1995, reclamantul a încasat indemnizaţia conform Decretului-lege nr. 118/1990 numai pentru a vechime de 8 ani, 2 luni şi 25 de zile, deşi acestuia i se stabilise o vechime de 18 ani, 8 luni şi 25 de zile.
În cele două variante de expertizare de stabilire a drepturilor reclamantului, instanţa a acceptat varianta de determinare a acestor drepturi prin metoda recalculării, actualizată cu rata inflaţiei, rezultând o sumă de 147.267.066 lei. Sentinţa de mai sus, a fost menţinută prin Decizia nr. 891 din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care având în vedere aceleaşi considerente ca şi instanţa de fond a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de S.N., Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Ilfov şi Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 1683 din 22 aprilie 2003 a admis recursurile declarate de Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Ilfov şi Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti împotriva deciziei nr. 89/A din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a casat-o cu trimiterea pentru rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a proceda astfel, instanţa de recurs a reţinut că la data soluţionării apelului, reclamantul S.N. era decedat, pe parcursul judecării apelului intervenind succesorii acestuia, respectiv S.T.E., S.J. şi L.M.
Rejudecând apelurile succesorilor reclamantului şi ale celor două pârâte, Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov şi Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, le-a respins ca nefondate prin Decizia nr. 252/A/2004.
Instanţa de apel a respins excepţia lipsei competenţei materiale invocată de Direcţia pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială Ilfov, cu motivarea că pentru perioada pentru care s-au calculat despăgubirile erau în vigoare dispoziţiunile Decretului-lege nr. 118/1990, care statua competenţa instanţelor de judecată în stabilirea despăgubirilor cuvenite petiţionarului. Legea nr. 55/1998 fiind ulterioară acestei perioade nu îşi găseşte aplicarea în cauză, neputând retroactiva.
Instanţa a înlăturat şi critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi aplicat retroactiv OUG nr. 173/2000, întrucât în considerentele sentinţei s-a arătat explicit ca despăgubirile cuvenite petiţionarului nu pot fi calculate după metoda prevăzută de OUG nr. 173/200, întrucât acest act normativ a fost adoptat ulterior perioadei de calcul 1 aprilie 1990 – 5 aprilie 1995.
De asemenea instanţa de apel a înlăturat critica referitoare la caracterul neclar al dispozitivului sentinţei, cu motivare că acest aspect poate fi rezolvat pe calea contestaţiei la executare, precum şi critica referitoare la indicarea greşită în dispozitivul sentinţei a sediului pârâtelor, precizând că acesta nu are relevanţă asupra temeiniciei hotărârii.
În privinţa apelului declarat de succesorii petiţionarului, instanţa a concluzionat că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la dobânzile aferente despăgubirilor calculate potrivit Legii nr. 118/1991, deoarece aceste sume nu-şi au izvor contractual, iar prejudiciul suferit de autorul S.N. prin neîncasarea la timp a sumei a fost acoperit prin reactualizarea ei cu indicele de inflaţie.
Recursul declarat de Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov se axează pe următoarele aspecte.
- Expertul a stabilit despăgubirile în sumă de 147.267.066 lei prin metoda recalculării lunare a sumei neîncasate pentru perioada 1 aprilie 1990 – 5 aprilie 1995 având la bază Decretul-lege nr. 118/1990, cu toate modificările ulterioare, inclusiv OUG nr. 173/2000, încălcând astfel principiul neretroactivităţii.
- Prin Decizia civilă nr. 394/1995 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, i s-a recunoscut petiţionarului persecuţia politică şi i s-a acordat indemnizaţia, începând cu data de 6 aprilie 1995. Pentru perioada 1990 – 1995 petiţionarul beneficiază doar de vechimea în muncă.
- Greşit prin Decizia nr. 252/A din 11 iulie 2004, Curtea de Apel Bucureşti nu a luat în considerare critica referitoare la caracterul neclar al dispozitivului sentinţei.
- Instanţa în hotărârea pronunţată nu a ţinut cont de dispoziţiile Legii nr. 19/2000, în temeiul căreia casa de pensii este ordonator de credite, Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov fiind lipsită de posibilitatea executării sentinţei.
Succesorii apelanţii nu au calitate procesuală activă, deoarece dreptul la indemnizaţia instituită de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru persecutaţii politici are un caracter intuitu personae.
- Şi Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti, în recursul declarat invocă lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport cu dispoziţiile Legii nr. 50 din 9 aprilie 1997 coroborat cu Legea nr. 55 din 9 martie 1998.
- În cel de al doilea motiv de recurs, Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti invocă necitarea sa la efectuarea expertizei şi netimbrarea acţiunii de către petiţionară.
În rest, criticile se axează pe aceleaşi motive de nelegalitate arătate de Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov.
Recursurile sunt neîntemeiate.
Prin Decizia nr. 394/1995 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus trimiterea dosarului în care s-a pronunţat hotărârea nr. 47bis/1995 a D.G.M.P.S. a Municipiului Bucureşti, la aceeaşi Comisie pentru acordarea către petent a indemnizaţiei prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990. Prin Decizia nr. 394/1995, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit vechimea în muncă a lui S.N. pentru o perioadă care însumează 18 ani,8 luni şi 25 de zile şi a dispus ca pentru această perioadă să i se acorde indemnizaţia bănească.
Comisia de pe lângă D.G.M.P.S. Bucureşti (DFSS) aducând la îndeplinire dispozitivul deciziei a acordat indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 începând cu data pronunţării deciziei nr. 394/1995 respectiv – 6 aprilie 1995.
Corect prin Decizia nr. 610 din 5 aprilie 1996, Tribunalul Bucureşti a dispus acordarea indemnizaţiei petentului S.N. începând cu 1 aprilie 1990, întrucât hotărârile de acordare a măsurilor reparatorii instituite de Decretul-lege nr. 118/1990 potrivit art. 12 din lege, au un caracter declarativ şi nu constitutiv. Ori, în ceea ce îl priveşte pe S.N. cererea fiind formulată la 1 aprilie 1990 şi indemnizaţia instituită de Decretul-lege nr. 118/1990 operează de la această dată, aşa cum corect a dispus instanţa de apel, astfel că sub acest aspect critica este nefondată.
Bine instanţa de apel a reţinut legitimarea procesuală pasivă a DFSS Bucureşti, actualmente D.G.M.P.S. Bucureşti, deoarece aceasta prin comisia instituită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 este emitenta hotărârii nr. 47 bis din 5 aprilie 1995 atacată de S.N.
Şi D.G.M.P.S. Ilfov (DFSS Ilfov) este legitimată procesual, deoarece prin Legea nr. 55/1998 de modificare a OG nr. 41/1997 atribuţiile Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 de pe lângă D.G.M.P.S. Bucureşti şi care soluţiona cererile persoanelor domiciliate în Ilfov, aşa cum este cazul petiţionarului S.N., au fost preluate de către D.G.M.P.S. Ilfov (DFSS Ilfov).
Această modificare de competenţă teritorială a D.G.M.P.S. intervenită prin Legea nr. 50 din 1 aprilie 1997 justifică prezenţa în proces şi legitimarea celor două direcţii.
Nefondată este şi critica prin care cele două pârâte invocă încălcarea dispoziţiunilor art. 82-97 din Legea nr. 19/2000, motivat de faptul că: atribuţiile sale în domeniul pensiilor şi a indemnizaţiilor privind persoanele persecutate politic au fost preluate de Casa Naţională de Pensii şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.
Este adevărat că potrivit Legii nr. 19/2000, atribuţiile Direcţiilor Generale de Muncă şi Solidaritate Socială în stabilirea, modificarea sau încetarea indemnizaţiilor acordate persoanelor persecutate din motive politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 au fost preluate de casele teritoriale de pensii odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv 1 aprilie 2001, dar acest aspect nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei de faţă, întrucât pune în discuţie o problemă de executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată într-un litigiu început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.
Casele teritoriale de pensii preluând atribuţiile D.G.M.P.S. şi odată cu acestea personalul, dosarele de pensii, patrimoniul, fondurile şi bugetul asigurărilor sociale de stat a preluat şi executarea hotărârilor în care D.G.M.S.S. era parte, aşa cum este cazul în speţă.
Aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în motivarea deciziei nr. 252A din 11 februarie 2004, dispozitivul sentinţei civile nr. 1642 din 31 octombrie 2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, poate fi clarificat printr-o contestaţie privind înţelesul şi întinderea acestuia, conform art. 400 C. proc. civ. sau printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale, pe calea confruntării dispozitivului sentinţei cu minuta acesteia.
Recurentele au invocat greşit încălcarea principiului neretroactivităţii prin aplicarea în cauză a dispoziţiunilor OUG nr. 173/2002, în stabilirea indemnizaţiei cuvenită petiţionarului S.N. prin metoda recalculării.
Examinându-se expertiza efectuată în cauză, se constată că pentru calcularea indemnizaţiei cuvenită petentului s-au efectuat două variante, din care una într-adevăr ia în consideraţie şi OUG nr. 173/20 (pag.3 din exp.) dar instanţa, în hotărârea pronunţată, a adoptat cealaltă variantă, tocmai pentru a nu înfrânge principiul neretroactivităţii, prin care se stabileşte că petiţionarul S.N., este îndreptăţit la o indemnizaţie în sumă de 147.267.066 lei pe perioada 1 aprilie 1990 – 5 aprilie 1995.
Neîntemeiată este şi critica referitoare la lipsa de legitimare procesuală activă a succesorilor petiţionarului S.N., dat fiind caracterul intuitu personae al indemnizaţiei prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece aceştia nu apar în proces şi nu formulează cererea de despăgubiri în nume propriu, conform art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 ci aceştia solicită drepturile cuvenite autorului lor.
Cei trei moştenitori nu au calitatea de beneficiari ai prevederilor Decretului nr. 118/1990, dar aceasta nu înseamnă că ei nu se pot substitui în procesele înainte de autorul lor pentru valorificarea drepturilor cuvenite acestuia, indiferent ce ar reprezenta acestea.
Expertiza contabilă a fost efectuată cu citarea legală a tuturor părţilor.
Probă în acest sens este nu numai dovada de confirmare a invitaţiei primită de D.G.M.S.S. Bucureşti (DFSS) dar şi faptul că în nota de obiecţiuni făcută la 5 noiembrie 2001 (pag. 9 dosar nr. 3192/1999) aceasta nu invocă un atare motiv de nulitate a expertizei pe care îl formulează pentru prima orară în recurs.
Din aceste considerente, critica fondată de D.G.M.S.S. Bucureşti (DFSS Bucureşti), în recursul declarat este nefondată.
Acţiunea formulată de S.N. prin care se atacă hotărârea nr. 47 bis/1995 a Comisiei instituită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, are un caracter reparator astfel că ea nu cade sub incidenţa Legii nr. 146/1997.
Din perspectiva celor expuse mai sus, recursurile declarate de Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov şi Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 252/A din 11 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sunt nefondate, urmând a fi respinse, potrivit art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Ilfov şi de pârâtul Direcţia pentru Dialog, Familie şi Solidaritate Socială Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 252/A din 11 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3044/2004. Civil. Constituire drept servitute.... | ICCJ. Decizia nr. 3028/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... → |
|---|
