ICCJ. Decizia nr. 3325/2004. Civil. Anulare înregistrare marca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3325
Dosar nr. 15176/2004
Şedinţa publică din 25 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea formulată la 3 octombrie 2002 de către reclamantele Z.T.T.V.S.A.S. şi Z.P.A.S., ambele societăţi comerciale de naţionalitate turcă cu sediul în Istambul-Turcia, reprezentate de S.C.P.A „P. & P." Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii SC N.S. 2000 SRL Bucureşti şi O.S.I.M. cu sediul în Bucureşti, s-a solicitat să se dispună anularea înregistrării la O.S.I.M. a mărcii L. pentru toate clasele de produse pentru care pârâta SC N.S. 2000 SRL a obţinut înregistrarea; anularea certificatului de înregistrare marcă nr. 47718 din 22 august 2001 eliberat de O.S.I.M. societăţii pârâte pentru marca L.; radierea mărcii L. având ca titular pe SC N.S. 2000 SRL din Registrul Naţional al Mărcilor; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de anulare marcă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, s-a arătat că cele două societăţi reclamante sunt ale holdingului Zorlu din Turcia prima având ca obiect de activitate fabricarea de ţesături şi articole textile iar cea de-a doua comercializarea produselor fabricate de societăţile de producţie din cadrul holdingului, produse care sunt cunoscute clienţilor din întreaga lume sub mărcile TAC, TAC LINEN şi L.. Începând din 1981 reclamanta de rang 2 a înregistrat aceste mărci în mai multe variante grafice, pentru clasele de produse 23, 24, 25, 26 din clasificarea de la Nisa, obţinând protecţie legală atât în Turcia cât şi în alte state.
SC N.S. 200 0SRL are ca asociaţi trei cetăţeni turci printre care şi I.M.A. care este asociat unic şi administrator şi în SC P. SRL Bucureşti, ambele societăţi având sediu unic în Bucureşti.
Anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii SC N.S 2000 SRL a comercializat în România produsele reclamantei de rang 1 pe care le achiziţiona de la distribuitorii acesteia din Turcia.
Chiar şi după înregistrarea mărcii pârâta SC N.S. 2000 SRL a continuat să comercializeze în România produse textile importate în condiţiile arătate anterior.
Prin notificarea nr. 781 din 1 septembrie 2000 adresată S.C. L. I. SRL Bucureşti, distribuitor oficial al reclamanţilor, această din urmă societate este somată de pârâtă să înceteze de îndată orice activitate comercială pe teritoriul României cu produse marca L., clasele 24, 26 şi 35, invocându-se dreptul de exclusivitate conferit pârâtei de înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită.
În cauză au fost administrate dovezi cu înscrisuri, interogatorii şi a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară care a constatat că marca L. înregistrată de reclamante în Turcia şi marca L. înregistrată ulterior de pârâtă în România sunt identice.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 609 din 17 iunie 2003 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut şi motivat că pârâta a urmat procedura legală de înregistrare a mărcii în România, prevăzută de Legea nr. 84/1998, în cursul căreia nu s-a format opoziţie de către reclamante; că potrivit prevederilor art. 9 din legea amintită „dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima în condiţiile legii cererea de înregistrare a mărcii", iar în România cererea amintită a fost înregistrată prima de către pârâtă; şi că potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Paris o marcă înregistrată reglementar într-una din ţările uniunii, cum este cazul pârâtei, va fi considerată independentă de mărcile înregistrate în celelalte, inclusiv ţara de origine.
Ca atare s-a apreciat că nu există motive de decădere sau nulitate, în sensul art. 50 din Legea nr. 84/1998, întrucât pârâta a înregistrat marca L. în România cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Apelul declarat de către reclamante a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia civilă nr. 254 din 20 februarie 2004 a schimbat în totalitate sentinţa în sensul admiterii acţiunii. Ca atare apelul declarat de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată la prima instanţă a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în sens contrar instanţei de fond Curtea a apreciat că motivul de nulitate prevăzut în art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu care orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă este un motiv de anulare distinct a cărei incidenţă este independentă de respectarea/nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la înregistrarea mărcii şi la păstrarea drepturilor anterioare (din moment ce aceste din urmă situaţii sunt reglementate separat ca motive de anulare în art. 48 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) din legea amintită); ca atare, prima instanţă era obligată să examineze nemijlocit această cauză de anulare, singura de altfel invocată de către reclamante, eroare ce a fost remediată în apel.
În acelaşi sens s-a apreciat că opoziţia la înregistrarea mărcii-prevăzută de art. 23 din Legea nr. 84/1998, şi acţiunea în anularea mărcii sunt două căi procedurale distincte, pe care legiuitorul le-a deschis persoanelor interesate, pentru motivele arătate în lege, fără însă a le condiţiona reciproc.
Cât priveşte incidenţa prevederilor art. 6 alin. (3) din Convenţia de la Paris, potrivit cu care o marcă înregistrată reglementar într-una din ţările Uniunii de la Paris va fi considerată ca independentă de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii inclusiv ţara de origine, s-a arătat că noţiunea de „marcă înregistrată reglementar" este diferită de art. 6 alin. (1) al aceleiaşi convenţii în raport cu care condiţiile de depunere şi înregistrare a mărcilor sunt cele stabilite în fiecare ţară membră a Uniunii de legislaţia naţională, astfel că înregistrarea reglementară a mărcii în România trebuia subsumată tuturor condiţiilor Legii nr. 84/1998, deci şi bunei credinţe la înregistrare.
În lipsa preocupării legislative în acest sens reaua credinţă care determină nulitatea înregistrării mărcii nu poate avea altă semnificaţie juridică încât aceea general recunoscută acestei noţiuni în doctrină şi jurisprudenţă şi anume de atitudine subiectivă a unei persoane, care acţionează pe deplin conştientă, de caracterul ilicit al conduitei sale şi urmăreşte sau măcar îşi reprezintă prejudiciul pe care o asemenea operaţiune îl va produce unui concurent.
Raportându-se la situaţia de fapt în speţă s-a reţinut că pârâta a comercializat anterior înregistrării mărcii L. în România, produse de aceeaşi marcă realizate de reclamante în ţara a cărei naţionalitate îi aparţin (facturi şi declaraţii vamale f.24); a cunoscut pârâta de asemenea că marca depusă de a la O.S.I.M. era folosită legal de un comerciant străin şi a realizat, prin folosirea unor semne grafice distincte identice, continuarea importului de produse de la reclamante şi ulterior înregistrării mărcii, la care se adaugă somaţia oficială adresată dealerului oficial al reclamantelor de a înceta comercializarea produselor acestora în România (f.11), că prin acest mod îl va înlătura de pe piaţă pe acel concurent, profitând de faptul că marca acestuia nu e depusă încă în România.
Ca atare s-a apreciat că existau în cauză suficiente şi necesare elemente de fapt în a se reţine reaua credinţă a pârâtei la înregistrarea la O.S.I.M. pe numele acesteia a mărcii L., ceea ce justifica admiterea acţiunii (iar nu respingerea sa cum în mod greşit a hotărât prima instanţă).
Împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a declarat recurs de pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., cu solicitarea de a se casa hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei competente ori în a se modifica Decizia în sensul respingerii apelului reclamantelor, invocându-se următoarele motive:
- litigiul dedus judecăţii are natură comercială;
- reclamantele nu au exercitat calea jurisdicţional administrativă de atac a opoziţiei la înregistrare;
- instanţa de apel a pornit de la o prezumţie de rea-credinţă, iar nu de bună credinţă.
- definirea greşită a relei credinţe fără a ţine seama de funcţiile mărcii, de caracterul teritorial al acesteia şi mai ales de textele legale care consfinţesc acest motiv de nulitate [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi art. 4 (4) 9 din directiva comunitară a mărcilor 89/104/C.E.E.;
- aplicarea greşită a legii în cauză prin reţinerea unei ipoteze judiciare pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere.
Criticile nu sunt întemeiate.
Cererea are ca obiect protecţia unei mărci, încadrându-se în categoria litigiilor de proprietate intelectuală. Natura cauzei justifică competenţa instanţei civile în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., iar excepţia de necompetenţă materială este neîntemeiată.
Din economia dispoziţiilor legale în coliziune, art. 23 din Legea nr. 84/1994 şi art. 48 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, rezultă că opoziţia la înregistrarea mărcii şi acţiunea în anularea înregistrării mărcii sunt două căi distincte pe care legiuitorul le-a deschis persoanelor interesate, pentru motivele expres prevăzute în Legea nr. 84/1998, fără însă a le condiţiona reciproc.
Al treilea motiv de recurs priveşte în opinia recurentei „directa aplicare a prezumţiei de rea-credinţă" prin aceasta încălcându-se de instanţă principiul afirmat prin art. 1899 alin. (2) C. civ. după care „buna credinţă ce presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinţă. Şi acest motiv este neîntemeiat întrucât instanţa şi-a expus aprecierile motivat, funcţie de toate dovezile administrate indicând expres înscrisurile respective a căror evaluare s-a făcut în coroborare cu ansamblul probatoriilor administrate în cauză. Ca atare şi acest motiv este neîntemeiat.
Ultimul motiv de recurs vizează interpretări şi aplicarea relei-credinţe în cauză.
Cu privire la stabilirea sferei şi continuităţii relei credinţe, în lipsa unei definiţii legale, se afirmă de recurentă că, în opinia instanţei de apel, reaua credinţă a unui comerciant la înregistrarea mărcii se rezumă în toate cazurile doar la cunoştinţa pe care acesta o are despre folosirea mărcii de către un concurent; că prin această definire a relei credinţe nu se ţine seama de funcţiile mărcii, de caracterul teritorial al acesteia şi mai ales de textele legale care consfinţesc implicit acest motiv de nulitate [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi art. 4 alin. (4) din Directiva comunitară a mărcilor 89/104/C.E.E.]; că în raport cu textele arătate rezultă că influenţa pe care o poate avea titularul mărcii asupra concurentei prin împiedicarea unui terţ să folosească marca, se exercită numai pe teritoriul român. În consecinţă în definirea relei-credinţe, nu interesează cazul unor mărci care nu sunt folosite în România ci sunt înregistrate şi folosite numai în străinătate, dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 nefiind aplicabile acestora.
În ceea ce priveşte aplicarea la speţă a interpretării arătate, s-a cerut a se constata că la momentul înregistrării mărcii, singura care avea interese comerciale manifestate în vreun fel şi care puteau fi astfel cunoscută de un potenţial concurent, adică de reclamante) erau doar pârâta.
Reclamantele nu-şi manifestaseră în nici un fel interesul comercial pentru piaţa română, de o manieră care ar fi permis altor potenţi comercianţi să recunoască acest lucru. Lipsa posibilităţii de a cunoaşte la momentul înregistrării mărcii interesul comercial al reclamantelor pentru piaţa română, nu permite reţinerea intenţiei de a îndepărta, prin înregistrarea mărcii, un potenţial concurent de pe piaţa română, adică a relei credinţe.
Definirea relei credinţe în sens civil de către instanţa de apel ca fiind echivalentă atitudinii subiective a unei persoane care acţionează pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, iar în materie de înregistrare marcă, prin urmărirea sau reprezentarea prejudiciului pe care o asemenea operaţiune îl va produce unui concurent este în concordanţă cu doctrina şi jurisprudenţa actuală dar mai ales cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 interpretate în sens sistematic şi teleologic.
În ceea ce priveşte aplicarea conceptului amintit la speţă, cu consecinţa admiterii acţiunii, semnificative pentru reţinerea relei credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii sunt relaţiile anterioare comerciale reclamantele (f.25-44) naţionalitatea turcă a asociaţilor acesteia, identitatea semnelor grafice ale celor două mărci, dar mai ales somaţia adresată dealerului oficial al reclamantelor în România, după înregistrarea mărcii, de a-şi înceta activitatea comercială, în scopul prejudicierii acestora (f.11 din dosar).
În consecinţă, soluţia pronunţată în apel este legală aflându-se în concordanţă cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1994 astfel încât, recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se va respinge ca nefondat în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SC N.S. 2000 SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 254 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3376/2004. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 326/2004. Civil. Legea nr.1/2000. Recurs în... → |
|---|
