ICCJ. Decizia nr. 3358/2004. Civil
| Comentarii |
|
M.V. a contestat decizia 60 din 27 februarie 2003 emisă de E.M. Câmpulung Muscel, în temeiul căreia i s-a desfăcut contractul de muncă potrivit art. 130 lit. a) C. muncii, solicitând anularea acesteia, reintegrarea efectivă în muncă, obligarea unității la plata drepturilor salariale precum și la plata unor daune morale, estimate provizoriu, la data introducerii acțiunii la suma de 50.000.000 lei.
în motivarea contestației M.V. arată că la emiterea deciziei nu s-a respectat procedura prealabilă concedierii colective, instituită de O.U.G. nr. 98/1999, decizia este globală și nu individuală, și a fost dată fără preaviz.
Contestatorul precizează de asemenea că unitatea intimată nu a acordat salariaților disponibilizați termenul de preaviz, iar selectarea acestora s-a făcut cu încălcarea prevederilor și normelor legale și ca urmare a examinării atente a activității fiecărui salariat.
Prin sentința civilă 409 din 9 septembrie 2003 Tribunalul Argeș a respins contestația formulată de M.V. împotriva dispoziției 60 emisă la 27 februarie 2003 de E.M. Câmpulung Muscel.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că desfacerea contractului de muncă al contestatorului M.V. s-a făcut în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, ca urmare a măsurilor de restructurare a 500 de posturi, corespunzător unor nevoi reale a unității. De asemenea s-a stabilit că unitatea a procedat la concedierea colectivă a celor 500 de salariați cu respectarea cerințelor impuse de art. 133 C. muncii, prin înștiințarea și solicitarea sprijinului Agenției pentru ocuparea forței de muncă, despre măsura disponibilizării.
împotriva sentinței tribunalului, a declarat recurs M.V., criticile de nelegalitate și netemeinicie axându-se pe următoarele aspecte:
- Instanța nu s-a referit în motivarea sentinței la vreunul din mijloacele de apărare invocate și nici la dovezile administrate în sprijinul contestației.
- Instanța a ignorat faptul că decizia 60 din 27 februarie 2003 nefiind comunicată niciunui salariat, este nulă de drept și ca urmare nu-și poate produce efectele. în afară de aceasta, necomunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă limitează accesul la justiție, prin contestarea acesteia și dreptul la apărare.
- Instanța de fond nu a analizat excepția contestatorului privitoare la caracterul global al deciziei de desfacere a contractului de muncă, care afectează valabilitatea acesteia.
- Un alt aspect care vizează nelegalitatea deciziei este acela legat de nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 77 lit. c), art. 78 și art. 79 din contractul colectiv de muncă pentru înștiințarea sindicatului, în legătură cu măsura preconizată a disponibilizării colective și a termenului de 30 de zile de preavizare a salariaților.
- Criteriile de selectare a personalului disponibilizat, instituite la 26 februarie 2003 au un caracter formal față de faptul că disponibilizarea a intervenit la 27 februarie 2003, ceea ce a făcut loc abuzului intimatei.
- Greșit instanța nu a reținut incidența în cauză a O.U.G. nr. 98/1999 și nici faptul că intimata nu a anunțat AJOFM Argeș cu 30 de zile înaintea disponibilizării încălcând astfel dispozițiile art. 133 C. pen.
- Instanța a fost lipsită de rol activ și nu a făcut o corectă aprecierea a probelor dosarului.
în temeiul art. 308 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul contestatorului M.V. împotriva sentinței 409/CM/din 9 septembrie 2003 a Tribunalului Argeș.
Examinând sentința în viziunea criticilor formulate în recursul de față, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică. în speță, prin decizia 60 din 27 februarie 2003 în cadrul măsurilor de concediere colectivă s-a procedat la desfacerea contractului de muncă al contestatorului M.V., în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii.
Concedierea colectivă nu s-a făcut sub imperiul O.U.G. nr. 98/199 republicată și modificată prin Legea nr. 312/2001 ci s-a făcut în temeiul Programului de eficientizare a activității S.N.C. SA Ploiești a Hotărârii 2/2003 a Comisiei Paritare Administrație-Sindicate și a protocolului încheiat între conducerea executivă a S.N.C. și conducerea Federației "Concordia" cu respectarea prevederilor capitolului VIII din contractul colectiv de muncă din ramura industriei Miniere și Geologiei pe anii 2002 - 2003 și contractul colectiv de muncă unic la nivel de societate.
La baza măsurii de disponibilizare a celor 500 de salariați, inclusiv a recurentului-contestator a stat Strategia Industriei Miniere din România, înregistrată la Ministerul Industriei și Resurselor, Hotărârea 2/2003 a Comisiei Paritare Administrație - Sindicate, care a decis restructurarea a 500 de posturi, procesul-verbal 3362 din 10 decembrie 2002 al Consiliului tehnico-economic al S.N.C. SA Ploiești, de avizare a programului general de exploatare, pentru E.M. Câmpulung Muscel pentru anul 2003, precum și procesul verbal de închidere parțială a Sectorului Minier Costești.
Contractul de muncă poate fi desfăcut în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii din inițiativa unității atunci când aceasta își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de salariat.
în speță, unitatea intimată a probat efectuarea unei reduceri reale de personal, ca urmare a reducerii substanțiale a activității unității, măsurile fiind de notorietate și continuând și în anul 2004.
Este real, că în speță decizia 60 de desfacere a contractului de muncă are un caracter ce poate fi interpretat colectiv, deoarece după ce în preambul se referă la motivele desfacerii contractului de muncă valabile pentru toți cei 500 de salariați disponibilizați, în dispozitiv încadrează în drept temeiul desfacerii contractului de muncă în art. 130 lit. a) C. muncii, după care face trimitere la tabelul anexat dispoziției în care sunt individualizați toți cei 500 de salariați.
De principiu decizia de desfacere a contractului de muncă trebuie să fie individuală pentru ca fiecare salariat să fie în măsură să o conteste, dar problema aplicării sancțiunii nulității acesteia nu trebuie disociată de existența unui prejudiciu pentru cel care o invocă.
Ideea potrivit căreia actul trebuie pe cât posibil salvat de la desființare, dacă nu prejudiciază pe cineva, aplicarea sancțiunii nulității nefiind un scop în sine, motivează suficient de convingător respingerea acestui motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât în ceea ce îl privește pe contestator acesta nu a aprobat existența unui atare prejudiciu. însăși atacarea de către contestator a deciziei de desfacere a contractului de muncă 60/2003, fără participarea celorlalți salariați disponibilizați, enumerați în tabelul anexă la decizie, este o dovadă evidentă că acest aspect criticat în recurs are un caracter pur formal.
Potrivit art. 134 alin. (2) C. muncii, decizia de desfacere a contractului de muncă se comunică de către unitate angajatului, în scris, în termen de 5 zile, ea producându-și efectele de la comunicare.
Modalitatea comunicării în scris a deciziei de desfacere a contractului de muncă poate îmbrăca mai multe forme - printre care comunicarea în condica de expediție, atestarea primirii actului sub luare de semnătură pe un alt exemplar al acesteia, scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau modalitățile prevăzute de art. 92 C. proc. civ.
în speță, din considerente legate de celeritate, decizia de desfacere a contractului de muncă a fost făcută sub luare de semnătură și afișare ceea ce nu contravine principiilor instituite de art. 92 C. proc. civ. sau acelora de mai sus enumerate.
După cum se poate constata, contestatorul nu a fost câtuși de puțin prejudiciat printr-o atare modalitate de înștiințare, cu atât mai mult cu cât chiar acesta a recunoscut în conținutul cererii că i s-a făcut o comunicare individuală a deciziei de desfacere a contractului de muncă, ceea ce face ca excepția invocată sub acest aspect în recurs să fie lipsită de interes.
- îndatorirea legală a unității, statornicită prin dispozițiunile art. 133 alin. (1) C. muncii, este o obligație de diligență și se consideră îndeplinită în momentul în care unitatea se adresează Oficiului Forței de Muncă în vederea găsirii unui loc de muncă salariaților disponibilizați. Adresa 9993340 a unității intimate către Agenția Municipală pentru Ocuparea și Formare Profesională a fost emisă la data de 27 ianuarie 2003 (pag. 70 dosar fond) deci anterior desfacerii contractului de muncă al recurentului și a celorlalți salariați, intervenită la 27 februarie 2003, când s-a emis decizia 50 de concediere colectivă. Ca urmare, cerințele prevăzute de art. 133 C. muncii au fost îndeplinite, căci în materia obligațiilor de diligență, neobținerea rezultatului, în speță neocuparea efectivă de către persoanele în cauză a unui loc de muncă, nu presupune lipsa de preocupare a angajatorului și deci culpa acestuia în îndeplinirea diligenței ce îi revenea.
- Referitor la lipsa preavizului, E.M. Câmpulung Muscel a respectat însă prevederile art. 131 alin. (2) C. muncii, deoarece a acordat recurentului contestator și celorlalți salariați concediați la desfacerea contractului de muncă, în temeiul
contractului colectiv de muncă pe anul 2003, o indemnizație egală cu salariul tarifar de încadrare pe o lună. Ca urmare critica formulată de recurent sub acest aspect este neîntemeiată.
- Pentru selectarea personalului ce urma a fi concediat, în afara criteriilor prevăzute în contractul colectiv de muncă pe anul 2003, prin protocolul încheiat la 26 februarie 2003, conducerea executivă a S.C.N. SA Ploiești și conducerea Federației sindicale Concordia au hotărât și criterii suplimentare de selectare, printre care și acelea de a se proceda la reducerea numărului personalului indirect productiv TESA din cadrul subunității, în strânsă corelație cu numărul de personal direct productiv.
Aceste din urmă criterii alături de altele au stat la baza selectării recurentului-contestator în vederea disponibilizării acestuia, astfel că nu se poate reține motivarea potrivit căreia protocolul încheiat la 26 februarie 2003 între conducerea executivă a societății și Federația Sindicală "Concordia" ar avea un caracter formal.
în speță, măsura disponibilizării celor 500 de salariați s-a făcut cu respectarea art. 77 lit. c), art. 78 și art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe 2002 - 2003, deoarece așa cum s-a mai arătat, măsura a avut la bază și hotărârea Comisiei Paritare Administrativ - Sindicate - care presupune indiscutabil, încunoștințarea sindicatului și acordul acestuia asupra motivelor ce stau la baza reducerii de personal, acord exprimat prin intermediul Federației "Concordia".
De astfel, dat fiind natura consultativă a acordului sindicatului în privința adoptării măsurilor preconizate de conducerea unității, o poziție negativă a acestuia nu ar fi de natură să afecteze valabilitatea măsurii.
întreg contextul probator administrat în cauză de părțile aflate în proces precum și din oficiu de instanță, în baza rolului activ, fundamentează din plin soluția și concluziile referitoare la susținerile și apărările părților litigante.
în consecință, criticile formulate de M.V. în recursul declarat nefiind întemeiate, recursul acestuia a fost respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3396/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3187/2004. Civil → |
|---|
