ICCJ. Decizia nr. 3433/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3433/2004
Dosar nr. 2582/2003
Şedinţa publică din 7 mai 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 218/ A pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, la 6 martie 2003 în dosarul nr. 655/2003, constată următoarele:
Prin notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 şi având numărul 3474/2002, F.I. a solicitat PRIMĂRIEI ORAŞULUI CUGIR acordarea unor despăgubiri băneşti care să corespundă sub aspect valoric unor bunuri, căruţă, doi cai, plug, grapă şi semănătoare, ce au aparţinut părinţilor săi decedaţi şi care le-au fost luate acestora în anul 1959, intrând ulterior în patrimoniul cooperativei agricole de producţie (C.A.P.) din comuna Vinerea.
Cererea astfel formulată a fost respinsă ca nefondată prin Dispoziţia nr. 1144/2002 emisă de primarul oraşului Cugir.
Contestaţia ulterioară a lui F.I. împotriva acestei dispoziţii a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1058, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia civilă, la 27 noiembrie 2002, în dosarul nr. 6841/2002, iar apelul aceleiaşi părţi făcut în cauză a fost, de asemenea, respins prin Decizia civilă nr. 218/ A pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, în dosarul nr. 655/2003.
Pronunţând aceste hotărâri, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut în esenţă că bunurile în legătură cu care s-a formulat cererea de despăgubiri, precum şi o anumită suprafaţă de teren au aparţinut părinţilor reclamantului, fiind incluse ulterior în patrimoniul cooperativei agricole de producţie Vinerea, astfel încât reclamantul a putut beneficia „de unele măsuri reparatorii constând în bani sau animale, despăgubiri calculate conform Legii nr. 18/1991".
S-a relevat, de asemenea, că în speţă, nu sunt întrunite condiţiile Legii nr. 10/2001 în general şi cele ale art. 6 alin. (2) în special subliniindu-se că reclamantul nu a făcut dovada existentei bunurilor amintite la data intrării în vigoare a respectivului act normativ.
La 7 iulie 2003, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 2582/2003.
În cuprinsul motivării recursului nu a fost menţionat temeiul legal al acestuia, în sensul definit de art. 304 C. proc. civ., iar criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză au fost expuse într-o forma nesistematizată.
Aceste critici au vizat mai cuseamă o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţele au luat în considerare apărările intimatei referitoare la casarea sau distrugerea bunurilor aflate în litigiu, deşi respectivele aserţiuni nu fuseseră dovedite.
În acelaşi context s-a evidenţiat că în speţă au fost utilizate concomitent noţiunile „casare" şi „distrugere" care au semnificaţii diferite, conchizându-se ca şi această confuzie reflectă lipsa de preocupare a instanţelor pentru elucidarea aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei.
În altă ordine de idei s-a afirmat că instanţele au avut în vedere o interpretare discriminatorie şi inechitabila a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece au considerat că acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce priveşte utilajele şi instalaţiile ar fi aplicabilă numai în măsura în care ele au fost aferente unui imobil preluat, de asemenea, abuziv.
Tot în legătură cu caracterul pretins inechitabil al soluţiilor pronunţate în cauza recurentul a menţionat şi alte împrejurări de fapt:
existenta, în cuprinsul întâmpinării pârâtei din dosarul de fond, a unor afirmaţii care, deşi neconforme cu realitatea, nu au fost cenzurate de către instanţe;
acceptarea, în acelaşi context, ca reală a aserţiunii mincinoase conform căreia reclamantul ar fi beneficiat de măsuri reparatorii cu ocazia lichidării patrimoniului fostei C.A.P. pentru animalele de tracţiune luate abuziv din patrimoniul familiei sale;
existenta unor practici ilegale care urmăresc restrângerea drepturilor reclamantului asupra unor terenuri, deşi iniţial existenta respectivelor drepturi a fost recunoscută conform prevederilor Legii nr. 18/1991 şi respectiv
ignorarea suferinţelor cauzate reclamantului şi familiei sale în condiţiile deposedării lor de bunurile care constituiau unicul mijloc de subzistenta.
În ceea ce o priveşte intimata, pârâtă PRIMARIA ORAŞULUI CUGIR a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Având a se pronunţa asupra recursului astfel declarat Curtea reţine că, prin natura lor, argumentele aduse în susţinerea acestuia corespund, sub aspect strict formal, prevederilor art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute în vedere în analizarea recursului deşi nu au fost invocate în mod expres de către reclamant, respectiva deficienţă de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Distinct de această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru considerentele avute în vedere cu ocazia soluţionării cauzei în fond şi în apel şi care se impun a fi completate după cum urmează.
În acest sens este de observat că Legea nr. 10/2001 nu are caracter exhaustiv, fiind doar unul dintre numeroasele acte normative care, intrând în vigoare ulterior anului 1989, au avut ca obiect de reglementare înlăturarea prin mijloace legale a consecinţelor unor abuzuri, inclusiv de natură legislativă sau administrativă, comise anterior.
Aşa fiind, este raţional ca prevederile Legii nr. 10/2001 să nu fie în principiu aplicabile în cazul unor bunuri al căror regim juridic fusese reglementat anterior prin acte normative din categoria celor amintite, aspect relevat expres în alin. (1) al art. 8.
În acest context aprecierile instanţei de apel referitoare la necesitatea respectării limitelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt pe deplin justificate.
În speţa dedusă judecăţii textul de lege amintit, art. 8 alin. (1), prezintă interes mai cu seamă în ceea ce priveşte scoaterea expresă de sub incidenţa Legii nr. 10/2001 a terenurilor „al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată".
Într-o interpretare sistemică această din urmă prevedere este aplicabilă implicit şi aşa numitelor „imobile prin destinaţie" definite ca atare de art. 468 C. civ., în măsura în care au fost utilizate pentru exploatarea unui teren al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 republicată.
În aceeaşi ordine de idei este de amintit că, pe lângă reconstituirea dreptului de proprietate asupra mai multor categorii de terenuri, Legea nr. 18/1991 a reglementat şi situaţia juridică a altor bunuri ca de exemplu „construcţiile agrozootehnice, atelierele de industrie mică, maşinile, utilajele şi alte asemenea mijloace fixe, ce au aparţinut cooperativei agricole de producţie desfiinţate".
Referitor la acestea din urmă a fost prevăzută o procedură specială prin care, în esenţă, se tindea la o valorificare a lor, urmând ca sumele de bani astfel obţinute să fie acordate foştilor membrii cooperatori „proporţional cu suprafaţa de teren adusă sau preluată în orice mod în cooperativa agricolă de producţie şi cu volumul muncii".
Respectiva reglementare a fost instituită prin art. 28 din textul originar al Legii nr. 18/2001 (M. Of nr. 37 /20.02.1991), regăsindu-se într-o formulare identică în art. 29 (renumerotat) din textul aceleiaşi legi (M. Of. nr. 1/5.01.1998.
Relevant în speţă este faptul că aceste dispoziţii ale Legii nr. 18/1991 nu fac nici o distincţie între diferitele categorii de bunuri în funcţie de modalitatea în care ele au intrat în patrimoniul cooperativei agricole de producţie.
Prin urmare prevederile art. 29 din Legea nr. 18/1991 republicată sunt aplicabile şi în cazul elementelor de inventar agricol preluate de la foştii membri, posibilitatea restituirii lor în natură către proprietarii iniţiali fiind astfel exclusă.
Conform probelor administrate în cauză bunurile enumerate de reclamant în notificarea adresată PRIMĂRIEI ORAŞULUI CUGIR au aparţinut întradevăr familiei acestuia, fiind utilizate ca inventar agricol necesar exploatării terenului aflat în proprietatea aceleiaşi familii.
Este, de asemenea, de necontestat că în anul 1959 respectivul teren împreuna cu inventarul agricol amintit au fost trecute în proprietatea cooperativei agricole de producţie.
Cert este şi faptul, menţionat şi în motivarea recursului, că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, F.I. s-a prevalat de dispoziţiile acesteia, atât în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, cât şi în scopul obţinerii unor măsuri reparatorii care să corespundă sub aspect valoric inventarului agricol.
Întrucât, în speţă instanţele nu au fost investite cu soluţionarea unor litigii referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, nemulţumirile exprimate de recurent în legătură cu acest aspect exced cadrului procesual.
Pe de altă parte, în condiţiile în care respectiva investire s-a făcut exclusiv în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, demersurile reclamantului privind obţinerea unor măsuri reparatorii constând în echivalentul valoric al inventarului agricol contravin, aşa cum s-a precizat, prevederilor art. 8 alin. (1) din lege coroborate cu cele ale Legii nr. 18/1991 şi ale art. 468 C. civ.
În acest context constatarea instanţei de apel referitoare la neîntrunirea în cauză a cerinţelor art. 6 alin. (2) din Legea 10/2001, care operează însă tot, în sensul respingerii cererii reclamantului, constituie doar un argument subsidiar.
În legătură cu criticile recurentului referitoare la modul pretins inechitabil de aplicare a acestui text de lege, Curtea constată că, prin formularea sa lipsită de echivoc, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este susceptibil de interpretări multiple.
Este, de asemenea, de observat că Legea nr. 10/2001 cuprinde şi alte dispoziţii, ca de pildă acelea ale art. 2 privind categoriile de „imobile preluate abuziv", care au o aplicabilitate strict limitată.
Aşa fiind, interpretarea extensiva a prevederilor acestui act normativ susţinută de recurent, în sensul acordării de măsuri reparatorii şi pentru „utilaje şi instalaţii" care nu au fost preluate de stat ci de către o organizaţie cooperatistă, ar echivala cu o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001
Prin urmare demersurile reclamantului făcute aparent în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 exced în realitate domeniului acesteia de reglementare, fiind lipsite de suport legal.
În consecinţă toate celelalte critici formulate de recurent, inclusiv aceea privind nedovedirea în cauză a distrugerii sau casării inventarului agricol menţionat în notificare sunt irelevante, în cauză negăsindu-si incidenţa nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ.
Fată de considerentele expuse, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 218/ A din 6 martie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3469/2004. Civil. Litigiu asigurari sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 3437/2004. Civil. Ordonanta presedintiala... → |
|---|
