ICCJ. Decizia nr. 3980/2004. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3980
Dosar nr. 7565/2004
Şedinţa publică din 16 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2002, completată la 29 octombrie 2002, reclamanţii O.Ş.I. şi N.A.V. au chemat în judecată pe pârâţii P.P. şi P.M. şi au cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină posesie şi folosinţă imobilul situat în Bucureşti, şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a imobilului pe numele reclamanţilor, ca bun propriu, în cotă de ½ parte fiecare.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii proprietarilor iniţiali, imobilul a fost preluat abuziv de stat în anul 1953, apoi înstrăinat pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, dar cu încălcarea dispoziţiilor acestei legi, iar prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul proprietarilor la revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9934 din 3 decembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, întrucât aceştia nu au urmat procedura specială de restituire a imobilului prevăzută în art. 20- 33 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost respins de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 600/A din 28 martie 2003, care a preluat argumentele expuse în considerentele sentinţei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi şi prin Decizia civilă nr. 2221 din 22 octombrie 2003 a casat Decizia tribunalului, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva primei instanţe, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare, ca instanţă de apel.
S-a arătat în motivarea deciziei că întrucât acţiunea a fost introdusă de reclamanţi împotriva pârâţilor, persoane fizice, trebuia soluţionată de instanţă, reclamanţii urmărind ca prin compararea titlurilor părţilor să se dea eficienţă titlului mai bine caracterizat.
Prin Decizia nr. 33 din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rejudecând cauza în fond, a respins ca nefondată acţiunea apelanţilor-reclamanţi.
S-a reţinut în considerentele hotărârii că imobilul a aparţinut autorilor reclamanţilor, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, vândut apoi intimaţilor-pârâţi prin contractul nr. 184 din 30 septembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Vânzarea lucrului altuia nu atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, ci nulitatea relativă, care, în cauză, putea fi invocată până la 8 februarie 2002, conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi fiind promovată la 25 iunie 2002 se consideră prescris dreptul la acţiune.
Reaua credinţă a cumpărătorilor nu s-a dovedit, în favoarea lor funcţionează prezumţia bunei credinţe prevăzută de art. 1898 alin. (2) C. civ., cererea din 09 martie 1996, formulată de O.V., autoarea reclamanţilor, nu a fost înregistrată la I.C.R.A.L. Foişor, căreia îi era adresată, iar acordarea de despăgubiri pentru imobil creează prezumţia că proprietarii iniţiali au solicitat despăgubiri şi intimaţii-pârâţi nu au cunoscut preluarea abuzivă, fiind de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, cerând casarea ei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării apelului.
Recurenţii îşi întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ.
În ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., expuse împreună, recurenţii susţin că au invocat nulitatea titlului intimaţilor pe cale de excepţie, nu ca o cerere distinctă, situaţie în care problema prescripţiei nu se pune, întrucât excepţiile pot fi oricând invocate în cursul procesului şi de oricare dintre părţi, iar reţinerea prescripţiei a pus instanţa în imposibilitatea cercetării fondului, ceea ce impune casarea cu trimitere a deciziei recurate.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa a reţinut greşit buna credinţă a intimaţilor, întemeiată pe faptul că autoarea recurenţilor nu a făcut dovada înregistrării la SC F. a cererii din 9 martie 1996 de restituire a imobilului, deşi acest aspect este dovedit şi că li s-au acordat autorilor despăgubiri pentru imobil, ceea ce prezumă că le-au solicitat.
Instanţa a omis să se pronunţe asupra unui argument hotărâtor adus de recurent în sprijinul relei credinţe a intimaţilor, anume că în momentul vânzării, SC F. nu le-a putut prezenta un titlu de proprietate al statului şi în plus era necesar a se dovedi şi eroarea comună asupra calităţii de proprietar a vânzătorului.
Criticile aduse de recurenţi deciziei atacate sunt neîntemeiate.
Instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a reţinut că cererea de constatare a nulităţii titlului cumpărătorilor intimaţi a fost invocată pe cale incidentală, situaţie în care examinarea prescripţiei acesteia, fondată pe prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se impunea, cu precizarea că această constatare nu a constituit un argument în sprijinul soluţiei primei instanţe, chemată a se pronunţa asupra unui singur capăt de cerere, anume acţiunea în revendicare formulată de recurenţi.
Buna credinţă a cumpărătorilor intimaţi este prezumată în temeiul art. 1898 alin. (1) C. civ., revenind recurenţilor, care au invocat reaua credinţă a intimaţilor, să facă dovada afirmaţiilor lor.
În acest sens, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă. Înstrăinările legal efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, se arată în normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 46.3, au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte.
În prezenta cauză, recurenţii nu au notificat pe intimaţi asupra intenţiei de a cere retrocedarea imobilului şi nu i-au încunoştiinţat nici pe altă cale, intimaţii au respectat termenul de 6 luni de la adoptarea legii prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, după care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Contrar susţinerii lor, recurenţii nu au făcut dovada înregistrării la SC F. a cererii din 9 martie 1996 şi despăgubirile în sumă de 228.877.177 lei pentru apartament nu s-ar fi acordat recurenţilor dacă aceştia nu le-ar fi cerut.
Critica recurenţilor privind omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui argument adus de ei, acela că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, SC F. nu a putut prezenta un titlu de proprietate al statului, este nefondată. Instanţa nu are obligaţia a examina fiecare argument expres, iar reproşul privind necesitatea dovedirii erorii comune, alături de buna credinţă, este neîntemeiat, această condiţie fiind necesară doar la examinarea validităţii actului de înstrăinare, cerere cu care instanţa nu a fost sesizată.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii O.Ş.I. şi N.A.V. împotriva deciziei nr. 33 din 14 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4000/2004. Civil. Actiune anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 397/2004. Civil → |
|---|
