ICCJ. Decizia nr. 411/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 411
Dosar nr. 1362/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 octombrie 2002 la Tribunalul Timiş, reclamanţii M.S., ş.a., personal auxiliar de specialitate, cu toţii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cu domiciliul ales în Timişoara, judeţul Timiş, au chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei ce reprezintă diferenţa dintre indemnizaţia cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare şi indemnizaţia efectiv încasată, pentru perioadele: 1 mai-31 octombrie 2000 şi 1 ianuarie 2002-până la zi, cu aplicarea indicelui de inflaţie, conform prevederilor legale în materie.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că, în perioada 1 mai - 31 octombrie 2000 valoarea de referinţă sectorială care trebuia aplicată pentru calculul salariilor magistraţilor era de 1.140.000 lei conform prevederilor art. 1 din OUG nr. 134/1999, coroborate cu prevederile Legii nr. 76/2000.
S-a mai precizat de reclamanţi şi faptul că potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, începând cu 1 ianuarie 2002 valoarea de referinţă sectorială, ca bază de calcul a drepturilor băneşti cuvenite magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, este de 1.515.280 lei, la care s-a aplicat procentul de 8 % prevăzut de art. 1 lit. a) din OUG nr. 187/2001, rezultând astfel o valoare de referinţă sectorială de 1.636.520 lei. Că prin încălcarea acestor dispoziţii legale pârâţii au efectuat plata salariilor, folosind în mod greşit o valoare de referinţă sectorială mai mică, ce i-a prejudiciat pe reclamanţi cu diferenţa dintre suma cuvenită, potrivit dispoziţiilor legale, şi cea efectiv încasată.
Prin sentinţa civilă nr. 31 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiş s-a admis acţiunea, precum şi cererea de chemare în garanţie, în sensul că pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor, în solidar, pentru perioada 1 mai 2000-31 octombrie 2000, diferenţa dintre salariul legal cuvenit şi cel încasat efectiv, precum şi diferenţa dintre salariul cuvenit şi cel încasat efectiv, începând cu data de 1 ianuarie 2002 şi până la zi, reactualizat, cu aplicarea coeficientului de inflaţie pentru fiecare lună în parte până la executarea efectivă a hotărârii şi în continuare conform Legii nr. 216/2001 şi OUG nr. 187/2001.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, care prin Decizia civilă nr. 1532 din 20 iunie 2003 a respins, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor menţionate, arătând că au fost pronunţate în parte cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În esenţă s-a susţinut, că instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică ori sistematică a actului juridic, în ce priveşte obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre indemnizaţia cuvenită şi cea efectiv încasată în perioada mai-octombrie 2000.
Concret s-a arătat, că hotărârile criticate sunt nelegale, întrucât salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă doar de Legea nr. 50/1996, respectiv Ordonanţa 83/2000 şi nu de celelalte acte normative invocate în considerentele acestor hotărâri.
Motivele invocate în recursul în anulare sunt neîntemeiate, instanţele de fond şi recurs făcând o corectă aplicare a prevederilor legale atunci când au stabilit drepturile salariale cuvenite reclamantei, în funcţie de valoarea coeficientului de ierarhizare pe perioada mai-octombrie 2000, reactualizat cu indicele de inflaţie.
În acest sens, este de reţinut că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la data intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de conducere.
Prin Legea nr. 154/1998 a fost reglementat un nou sistem de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
Elementele principale de stabilire a salariului de bază, conform acestei legi sunt: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile autorităţilor legislative şi executive, Guvernul a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanţă valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază a personalului organelor autorităţii judecătoreşti, este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, precum şi pentru administraţia publică centrală şi locală [art. 1 alin. (1)].
La intrarea în vigoare a OUG nr. 134/1999 valoarea de referinţă sectorială era de 685.872 lei, având la bază valoarea de referinţă universală de 1.242.040 lei şi indicatorul de prioritate intersectorială de 0,55.
Aşa fiind, începând cu luna septembrie 1999 coeficientul de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti are aceeaşi valoare cu cea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998.
Conform art. 1 alin. (1) teza II din această lege, această valoare se corectează periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale în sectorul bugetar.
Prin art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat nr. 76/2000, a fost modificată atât valoarea de referinţă universală, cât şi indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în anexa 1 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 154/1998.
Întrucât prin OUG nr. 134/1999 s-a fixat valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor personalului din organele autorităţii judecătoreşti, egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 s-a stabilit suma de 1.140.800 lei cu începere din luna mai 2000, aşa încât de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Motivul invocat privind lipsa fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru punerea în aplicare a legii, nu poate constitui un impediment în acordarea drepturilor salariale cuvenite magistraţilor şi celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, ci, cel mult poate determina amânarea plăţii acestor drepturi.
Faţă de considerentele menţionate şi reţinând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerinţa încălcării esenţiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ. urmează a se respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 31 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiş şi deciziei nr. 1532 din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2625/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 207/2004. Civil → |
|---|
