ICCJ. Decizia nr. 422/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 422
Dosar nr.41026/1/2004
(nr. vechi 18322/2004.
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava la 9 septembrie 2003, reclamantul C.E. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Parchetul General de pe lângă Curtea de apel Iaşi şi SC M. SA Iaşi, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 9.637.000.000 lei daune materiale şi morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost numit expert tehnic într-un litigiu pornit între inventatorul N.C. şi SC M. SA Hârlău şi că, urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză, a fost trimis în judecată, această împrejurare conducând la suspendarea sa din calitatea de expert. Ulterior, prin sentinţa penală nr. 318 din 23 mai 2002 a Judecătoriei Hârlău a fost achitat, această soluţie fiind menţinută în căile de atac. Reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile organelor de urmărire penală.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Constituţia României, art. 504 şi urm. C. proc. civ. în ceea ce priveşte Statul Român şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, şi pe dispoziţiile art. 998 C. civ., faţă de pârâta SC M. SA.
Prin încheierea de la 14 ianuarie 2004, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a disjuns cauza ce forma obiectul dosarului nr. 7820/2003, formând un nou dosar având ca obiect acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei SC M. SA Hârlău.
Prin sentinţa civilă nr. 118 din 18 februarie 2004, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat acţiunea reclamantului, este circumscrisă, fie unei condamnări definitive, a cărei nelegalitate a fost constatată în urma exercitării căilor de atac extraordinare, fie unei arestări survenite în cursul procesului penal (în faza urmăririi penale sau a judecăţii).
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea prev. art. 6 din CEDO şi greşita calificare a acţiunii ca o acţiune în recuperarea unui prejudiciu.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 2192 pronunţată la 8 iulie 2004, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa 118 din 18 februarie 2004 a Tribunalului Suceava în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul-intimat Statul Român la 20.000.000.lei daune morale către reclamant.
S-a respins acţiunea faţă de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată.
Prin considerentele deciziei menţionate instanţa de apel a reţinut că, în actul la redactare art. 504 C. proc. civ. sunt instituite două cazuri care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare în procesele penale, respectiv, când persoana condamnată nu a săvârşit fapta, ori fapta nu există; se exclude astfel răspunderea statului pentru orice altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei
S-a apreciat că o astfel de limitare este neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care, în concordanţă cu art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO, instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate pentru orice eroare săvârşită în procesele penale. S-a reţinut că, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ. sunt constituţionale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute în text.
Referitor la daunele materiale în valoare de 3.637.000.000 lei, s-a reţinut că reclamantul nu a depus nici un fel de acte justificative şi nici nu a solicitat probe în acest sens.
Cu privire la daunele morale solicitate, cererea a fost admisă în limita sumei de 20.000.000 lei, raportat la urmările măsurii suspendării reclamantului din funcţia de expert contabil.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs pârâţii D.G.F.P. Suceava, împuternicită de Ministerul Finanţelor Publice, la 5 august 2004 şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava. La 14 iulie 2004, precum şi reclamantul C.E., la 2 august 2004.
Prin motivele sale de recurs, pârâta D.G.F.P. Suceava a criticat Decizia instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., norme legale ce nu pot constitui temei pentru antrenării răspunderii statului, întrucât prevederilor cuprinse în conţinutul acestora stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.
S-a învederat că statul are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (art.504 C. proc. civ. ) şi că este eronată interpretarea instanţei de apel în sensul că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ. constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. proc. civ.
Totodată s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat textul legal care reglementează dreptul persoanei condamnate la repararea pagubei, în speţă, reclamantul nefiind condamnat în procesul penal în care a fost judecat.
La rândul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a criticat Decizia recurată pentru greşita aplicare a legii, respectiv a art. 504 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţie neincidentă în cauză având în vedere că reclamantul C.E. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen., iar în urma probatoriului administrat, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, motiv pentru care a pronunţat o soluţie de achitare menţinută şi de instanţele de control judiciar.
S-a solicitat înlăturarea dispoziţiilor deciziei recurate referitoare la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor morale.
Prin recursul său, reclamantul C.E. a criticat Decizia instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ.
Reclamantul a susţinut că, în mod eronat, s-a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale, fără să se pună în discuţie probatoriul, în condiţiile în care cauze s-a soluţionat în primă instanţă pe excepţie, impunându-se fixarea unui termen de judecată pentru evocarea fondului.
Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs al reclamantului a vizat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel pentru neobligarea Parchetului General de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la plata despăgubirilor în condiţiile art. 998 C. civ., acesta fiind ţinut să răspundă de abuzul procurorului care a instrumentat cauza. De asemenea, s-a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capetele de cerere formulate în acţiunea iniţială şi nici cu privire la probele cu înscrisuri şi martori ce au fost solicitate.
Recurentul-reclamant a formulat la 27 decembrie 2005 întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Suceava, solicitând respingerea acestuia.
În dovedirea motivelor sale de recurs, reclamantul a depus la dosar, în copie, facturi şi extrase din ştatele de plată, din care rezultă veniturile realizate în două luni ale anului 2004.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursurile pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Suceava şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava se vor reţine ca întemeiate criticile vizând greşita aplicare a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia acţiunii reclamantului în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile şi pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Dispoziţiile legale menţionate (art. 998-999 C. civ. ) nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală, ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Instanţa de apel a apreciat eronat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, are o răspundere nelimitată şi necondiţionat, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general aplicabile.
Prin art. 504 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost reţinut ca fiind constituţional prin Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, legiuitorul a stabilit răspunderea statului limitând-o la erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
În contextul celor prezentate, prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din constituţie, antrenarea răspunderii statului potrivit art. 998-999 C. civ. nefiind justificată.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului se va aprecia ca întemeiată critica formulată prin primul motiv de recurs în sensul că, deşi cererea s-a judecat în primă instanţă prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel, găsind apelul fondat nu a anulat hotărârea apelată conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ci a dispus schimbarea acesteia în tot.
Procedând astfel şi nepronunţând o hotărâre intermediară de anulare a sentinţei primei instanţe, urmare căreia să se evoce fondul, curtea de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantului, pe care l-a lipsit de posibilitatea de a propune şi administra probe în faza apelului (în condiţiile în care tribunalul a soluţionat cauza pe excepţie).
Ca atare, reţinând că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea în raport de un alt temei juridic decât cel invocat prin acţiune, Curtea, conform dispoziţiilor art. 313 C. proc. civ., urmează să caseze Decizia recurată şi să trimită cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul C.E. şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Suceava şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva deciziei civile nr. 2192 din 8 iulie 2004 a Curţii de Apel Suceava.
Casează Decizia şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4478/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 410/2004. Civil → |
|---|
