ICCJ. Decizia nr. 4572/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4572
Dosar nr. 9996/2004
Şedinţa publică din 31 mai 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul notificării nr. 62 din 25 iunie 2001 transmisă pârâtei SC F. SA, îl constituie imobilul înscris în C.F. 18021 cu nr. top 2715/1/2/2, 2715/1/2/1, 2716/2, 2713/1 şi 2714, fost proprietatea mamei reclamantului P.H., născută K.
Imobilul, cu datele de identificare cadastrală menţinute în notificare, este trecut în Foaia de avere C.F. 18021 la poziţiile 14 (2), 15, 16 şi 17 sub terenurile–grădină, casă de piatră, grădină, grădină şi curte.
Cererea persoanei îndreptăţite formulată prin notificare a constat în „restituirea în natură, acolo unde este posibil, în caz contrar unitatea deţinătoare să facă ofertă pentru echivalent".
Decizia unităţii deţinătoare, pârâta SC F. SA, nr. 6 din 2 mai 2003, respinge cererea de restituire în natură (pct. 1), precum şi cererea de despăgubire prin echivalent (pct. 2), cu motivarea că terenul este ocupat cu hale industriale construite după 1955, iar orice despăgubiri incumbă A.P.A.P.S., întrucât SC F. SA este cu capital integral de stat.
Contestaţia, întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 10/2001, are ca obiect:
- „anularea deciziei nr. 6 din 2 mai 2003 şi constatarea că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, iar pe această bază;
- obligarea pârâtei să emită decizie motivată în sensul art. 24 din lege şi la.
- daune cominatorii de 3 milioane lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii până la emiterea deciziei".
Prin sentinţa civilă nr. 1261 din 16 decembrie 2003 Tribunalul Sibiu a respins contestaţia, reţinând că, preluarea de stat s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948 şi nu a Decretului nr. 92/1950, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având obligaţia de a notifica instituţia publică de privatizare.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 766 din 14 mai 2004 a schimbat în tot sentinţa primei instanţe şi a obligat pârâta să „emită o nouă decizie de restituire în natură sau prin echivalent în favoarea reclamantului pentru imobilele în litigiu şi la daunele cominatorii pretinse prin contestaţie.
Instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilelor de stat s-a făcut fără titlu valabil, prin aplicarea greşită a Legii nr. 119/1948, astfel că operează dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, a mai reţinut că obiectul cererii nu-l constituie activele fostei societăţi G., ci „doar locuinţa şi terenul aferent acesteia", fiind irelevant că reclamanta şi autoarea sa au fost acţionari în acea societate anonimă.
Contra deciziei pârâta a declarat recurs, pe temeiurile din art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., formulând motivele, în esenţă, astfel:
- eronat (şi cu titlu de „unicat" în analele justiţiei) instanţa de apel a decis obligarea la restituire în natură sau prin echivalent de către o societate comercială privatizată a unui activ, instanţa „inventând că nu ar fi vorba de un obiectiv economic, ci de o casă cu teren şi ca atare aplicarea Legii nr. 119/1948 este nelegală (poz. 4);
- pe această concluzie instanţa conchide că în cauză ar avea aplicabilitate art. 20 din Legea nr. 410/2001, deşi conform acestui text „reparaţia se poate face doar în natură" (poz. 4 alin. final);
- pârâta recurentă în calitate de proprietară a acestui activ privatizat, astfel că nu poate fi obligată în procedura Legii nr. 10/2001, căci nu este deţinătoare, ci proprietară, fiind, deci, exclusă incidenţa art. 20 din lege (poz. 6), cum nici dispoziţiile art. 23, căci reclamanta era acţionară la Societatea anonimă G.;
- pârâta SC F. SA nu era obligată să facă oferta în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, căci în baza art. 272 din aceeaşi lege, „notificarea se adresează instituţiei publice implicate în privatizare";
- instanţa în care s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de apărare, care atestau că reclamanta şi autorii săi au fost acţionari la fosta societate comercială sau care dovedeau succesiunea operatorilor în evidenţele SC F. SA, în special cele relative la dobândirea şi exercitarea dreptului de administrare operativă şi, apoi, a dreptului de proprietate (conform Legii nr. 15/1990) sau a atestării acestuia asupra terenului după procedura prev. de HG nr. 834/1991.
2. Recursul este nefondat.
În raport de obiectul concret şi neechivoc al contestaţiei examinarea motivelor de recurs şi a celorlalte probleme de drept se va face în limitele cadrului procesual fixat prin contestaţie şi notificare.
Calitatea de „persoană îndreptăţită" a reclamantei, prev. în art. 3 din Legea nr. 10/2001, a fost dovedită, ca şi faptul că preluarea imobilului complex, din litigiu, s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale.
Conform art. 6 din Legea nr. 10/2001 prin imobile, în sensul dat de art. 2 din lege, se înţeleg acele imobile astfel cum erau exploatate, cu destinaţia avută la data preluării de către stat.
Cum s-a relevat în cele ce preced în mod neechivoc rezultă din C.F. 18021 că imobilul în litigiu era compus din casă de piatră, curte şi grădină (3), având, aşadar, destinaţia de locuinţă, aşa cum a stabilit, în mod corect, instanţa de apel.
Nu există, aşadar, nici-o îndoială, dar, mai ales, nici-o „invenţie", invocată nejustificat şi excesiv de energie în motivele de recurs, în acest sens, bunurile în litigiu nefiind „active" sau „obiectiv economic" ale societăţii comerciale recurente.
Aceste bunuri nu au aparţinut niciodată fostei societăţi comerciale anonime G., iar preluarea lor de către stat, în baza Legii nr. 119/1948, prin naţionalizare, s-a făcut fără titlu valabil, căci obiectul acestei mari naţionalizări viza numai întreprinderile industriale (principalele mijloace de producţie) şi nu imobilele cu destinaţia de locuinţe, ca cele din speţă.
Drept consecinţă, corect instanţa de apel a stabilit, că temeiul de drept invocat în contestaţie, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este aplicabil, pârâta fiind unitatea deţinătoare a bunului preluat abuziv fără titlu valabil şi, ca atare, având obligaţia de reparaţiune instituită de lege, în natură sau dacă nu este posibil, precum s-a cerut de reclamantă, printr-o despăgubire în echivalent.
Drept urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 indicate în Decizia emisă de pârâta recurentă şi amplu comentate motivele de recurs, cu referire la alte texte conexe (art. 20, art. 23, art. 34 din lege).
Pârâta este datoare, deci, să emită o nouă decizie, iar dacă prin aceasta face reclamantei ofertă în echivalent, atunci, în situaţia în care oferta este acceptată, SC F. SA, în baza art. 36 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, este obligată să transmită acea decizie de acordare a despăgubirilor Prefecturii Sibiu pentru centralizare şi plata efectivă a sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de echivalent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei civile nr. 766/A din 14 mai 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă pe pârâta SC F. SA la plata sumei de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul P.R.W.C.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4650/2004. Civil. Rezolutiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4449/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs → |
|---|
