ICCJ. Decizia nr. 4812/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4812
Dosar nr. 12309/2004
Şedinţa publică din 3 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 713 din 9 septembrie 2003, Judecătoria Moreni, judeţul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de reclamanta Primăria comunei Vişineşti, judeţul Dâmboviţa împotriva pârâtei Z.E., cerere de revendicare a unei suprafeţe de teren de 500 mp.
Din probele administrate s-a reţinut că reclamanta este proprietara unui teren în suprafaţă de 2100 mp situat în punctul Târgul Vişineşti, teren pe care se află Căminul Cultural, dispensarul şi postul 1 de poliţie şi în care nu se includ şi cei 500 mp revendicaţi.
Curtea de Apel Ploieşti, cu Decizia civilă nr. 134 din 22 ianuarie 2004 a respins ca nefondate excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâta Z.E. şi apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 713/2003 a Judecătoriei Moreni.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a arătat că excepţia invocată este nefondată faţă de dispoziţiile art. 67 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001, iar acţiunea este de asemenea nefondată, deoarece probe au demonstrat că intimata-pârâtă stăpâneşte o altă suprafaţă de teren decât cea revendicată, pentru care a depus actul de partaj voluntar şi vecinătăţile celor două terenuri nu corespund.
În ceea ce priveşte proba cu expertiză, s-a subliniat că instanţa a pus în discuţie necesitatea efectuării unei astfel de probe, dar reclamanta a refuzat, considerând că nu este utilă.
Împotriva deciziei civile nr. 134 din 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamanta, prin reprezentanţii săi legali, fără a invoca nulităţile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aceasta susţine că ambele instanţe au greşit, reţinând că cei 500 mp teren revendicaţi nu se încadrează în cei 2100 mp pe care se află căminul cultural, dispensarul şi postul de poliţie şi care aparţin domeniului public.
Precizează că nu revendică terenul de 250 mp pentru care pârâta deţine act de partaj voluntar ci o altă suprafaţă de 500 mp, care face parte integrantă din trupul de 2100 mp.
Cu privire la probatoriu, îşi arată nemulţumirea faţă de instanţa de apel care nu a admis efectuarea unei expertize topometrice, deşi este instanţă devolutivă şi poate dispune completarea probelor, stăruind prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului.
Pronunţându-se pe baza unui probatoriu incomplet, nu a lămurit situaţia dedusă judecăţii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.
Recursul este nefondat.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care se urmăreşte predarea posesiunii bunului revendicat.
Pentru ca o asemenea acţiune să fie admisibilă, sarcina probei revine reclamantei, care trebuie să dovedească mai întâi că este proprietar al bunului, iar apoi că a fost deposedat de pârât.
În speţă, reclamanta nu a făcut dovada că este proprietarul suprafeţei de teren de 500 mp care potrivit actelor de proprietate a pârâtei are cu totul alte vecinătăţi decât cei 2100 mp teren pe care se află căminul cultural, dispensarul şi postul de poliţie. Simpla afirmaţie că cei 500 mp s-ar afla în interiorul trupului de 2100 mp nu poate constitui o dovadă.
Instanţa de fond a pus în discuţie necesitatea efectuării unei expertize topometrice, care în raport de actele părţilor să identifice terenurile, vecinătăţile, însă reclamanta a refuzat administrarea probei propuse, considerând că actele de la dosar sunt suficiente.
Împrejurarea că ulterior, respectiv în faza de apel s-a răzgândit, nu obligă instanţa de apel la administrarea unui mijloc de probă, nesolicitat şi chiar refuzat la fond.
Reclamantul nici nu a dovedit acoperirea terenului de către pârâtă, astfel încât instanţa nu putea dispune completarea probelor peste voinţa acestuia. Rolul activ al instanţei este limitat de posibilitatea părţii de a dovedi ceea ce pretinde.
Mai mult, la cererea pârâtei a fost audiată martora M.V., care a declarat că terenul pe care îl stăpâneşte pârâta, este de 400 mp şi a fost stăpânit înaintea acesteia de tatăl său, având alţi vecini decât cei pretinşi de reclamantă.
De altfel, este bine cunoscut că recursul se poate declara numai pe motive de nelegalitate, aşa cum prevede art. 3042 şi 3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 101 din OUG nr. 58/2003 şi art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004 şi nu pe netemeinicie, cum susţine reclamanta.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Primăria Comunei Vişineşti, judeţul Dâmboviţa, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 134 din 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Primăria Comunei Vişineşti prin primar împotriva deciziei nr. 134 din 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4839/2004. Civil. Constatare nulitate absoluta... | ICCJ. Decizia nr. 4750/2004. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
