ICCJ. Decizia nr. 485/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 485.
Dosar nr. 21592/2004
Şedinţa publică din 3 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2004, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii J.I. şi Y.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să se pronunţe asupra cererii de restituire obiect al notificării nr. 2242 din 30 iulie 2001 şi obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere reprezentând daune cominatorii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin notificarea nr. 2242/2001, înregistrată la data de 1 august 2001 la registratura Primăriei Municipiului Bucureşti, au solicitat restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, şi că, deşi au anexat toate actele doveditoare, de la data notificării şi până în prezent nu au primit nici un răspuns oficial.
În cauză au fost invocate excepţii, respectiv, excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia necompetenţei teritoriale şi excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1454 din 19 martie 2004 a respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere şi a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul să soluţioneze cererea reclamanţilor de restituire formulată prin notificarea nr. 2242 din 1 august 2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe fondul cauzei, că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtului îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive şi susţinând că, instanţa de fond a impus în sarcina sa obligaţia de a emite dispoziţie, printr-o interpretare greşită a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi prin analiza sumară a probelor de la dosarul cauzei.
La termenul de judecată din 23 iunie 2004, reclamanţii J.I. şi Y.Z. au formulat cerere de aderare la apelul promovat de pârât, invocând faptul că prima instanţă în mod greşit a respins ca inadmisibil capătul 2 de cerere al acţiunii, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere reprezentând daune cominatorii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1992/A din 29 septembrie 2004 a respins ca nefondate apelul pârâtului, precum şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut, cu privire la motivele de apel, că unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu este Municipiul Bucureşti, potrivit adresei nr. 14459 din 26 noiembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi, cadastru şi, prin urmare, Municipiul Bucureşti este persoana juridică obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură şi că, în mod greşit a susţinut apelantul că persoana îndreptăţită trebuie să facă în cuprinsul notificării o precizare în sensul că nu mai deţine alte acte, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării, întrucât este firesc ca persoana îndreptăţită, care este interesată în soluţionarea favorabilă a notificării, să depună toate actele care îi sunt în posesie.
Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi, curtea de apel a reţinut că, instanţa de fond în mod corect a respins ca inadmisibil capătul 2 de cerere, întrucât daunele cominatorii solicitate vizează faza procesuală de executare a hotărârii pronunţate, ce urmează să devină titlu executoriu şi modificarea codului de procedură civilă prin OG nr. 138/2000 a înlocuit mijlocul de constrângere a debitorului obligaţiei de a face din daune cominatorii în amenzi civile în favoarea statului, nefiind prejudiciat prin această modalitate nici creditorul care, potrivit art. 5803 C. proc. civ., pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiilor, poate cere obligarea debitorului la daune interese.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi arătând că acţiunea are ca obiect „obligaţia de a face", fiindu-i aplicabil art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privind plenitudinea de jurisdicţie a judecătoriei de sector.
De asemenea, pârâtul a susţinut, prin motivele de recurs, că potrivit art. 20 pct. 1, 2, 3, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată în nici un fel, mai ales că, în multe cauze, dosarele au fost completate pe toată perioada oferită de lege în acest scop, persoana îndreptăţită fiind cea care are obligaţia de a se interesa dacă dosarul este complet şi, în caz contrar, să aducă documentele lipsă.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod greşit a reţinut pârâtul că, în primă instanţă, cauza de faţă a fost soluţionată de Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, invocând astfel, prin motivele de recurs, excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, când, de fapt, litigiul s-a aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1454 din 19 martie 2004.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin al doilea motiv de recurs, este de reţinut că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri şi, pe această cale, s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.
Prin urmare, prevederile legale sus-menţionate ilustrează că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În cauza de faţă, din analiza conţinutului notificării nr. 2242/2001, aflată la filele 5 şi 6 din dosarul judecătoriei, rezultă că reclamanţii au ataşat notificării şi actele cu care înţeleg să îşi dovedească cererea de retrocedare în natură a imobilului situat în Bucureşti, aşa încât criticile formulate de recurentul-pârât sunt neîntemeiate.
Faţă de cele ce preced recursul se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 1992/A din 29 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4997/2004. Civil. Contestatie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4870/2004. Civil → |
|---|
