ICCJ. Decizia nr. 5328/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5328
Dosar nr. 20892/2004
Şedinţa publică din 16 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 510 din 25 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la daunele cominatorii. A fost admisă acţiunea formulată de A.I.S. şi G.J.S. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti. A fost obligată pârâta să procedeze la soluţionarea notificărilor formulate de reclamanţi cu nr. 44/2001 şi nr. 1592/2001. Totodată s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 lei/zi întârziere în executarea obligaţiei anterior stabilite, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la executarea efectivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin notificările menţionate reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Bucureşti.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pârâta avea obligaţia legală de a soluţiona notificările adresate de reclamanţi, în termenul de 60 de zile de la data depunerii actelor şi pentru că acest termen limită a expirat s-a dispus obligarea pârâtei la soluţionarea notificărilor, cu daune cominatorii, ca mijloc de constrângere al debitorului obligaţiei de a face.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1933 din 23 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a avut în vedere că cererea reclamanţilor de stabilire a unor daune cominatorii este admisibilă şi justificată, neavând relevanţă în această fază a procesului prejudiciul real al creditorului obligaţiei de a face, urmând ca în cazul neexecutării obligaţiei creditorul să ceară transformarea în daune interese.
Împotriva acestei hotărâri, Municipiul Bucureşti prin Primar General a declarat recursul de faţă în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că termenul de 60 zile în care avea obligaţia să răspundă la notificare este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată în nici un fel. Cu privire la stabilirea daunelor cominatorii se susţine că o atare cerere este lipsită de temei legal, în situaţia în care prin OUG nr. 185/2002 s-a reglementat prin art. 5803 instituţia amenzii civile, în cazul obligaţiei de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.
Recursul este întemeiat numai în sensul celor ce urmează:
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, în conformitate cu art. 41 alin. (1) din aceeaşi lege. Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de textul anterior, să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din redactarea textelor redate rezultă fără echivoc că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare are de îndeplinit anumite obligaţii, este imperativ şi nu de recomandare, prevăzând repetat că unitatea în cauză „este obligată" să răspundă notificării.
Orice altă calificare a naturii juridice a termenului menţionat ar fi de natură a deturna şi finalitatea urmărită prin adoptarea legii, anume înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar, pentru abuzurile săvârşite, într-un termen cât mai scurt. În altă interpretare, susţinută prin recurs, s-ar ajunge la amânarea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau acordări de despăgubiri, astfel că pe această cale s-a îngrădi dreptul la reparaţie.
Aşa fiind, primul motiv de recurs este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.
Este fondat însă cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează greşita admitere a cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce vizează restituirea în natură sau măsuri reparatorii în ce priveşte imobilele preluate abuziv, în perioada menţionată de lege, precum şi procedura de urmat pentru realizarea scopului legii.
Pentru neîndeplinirea, în anumite termene, a obligaţiilor ce revin diverselor persoane implicate în procedura de restituire sau de acordare a reparaţiilor, legea a prevăzut pentru unele termene sancţiuni, cum este cazul art. 30 alin. (2) prin care unitatea vinovată este penalizată cu 0,1% pe zi, din valoarea sumei datorate, iar pentru alte termene nu a prevăzut sancţiuni, cum este şi cazul termenului de 60 zile, la care se referă art. 23 alin. (1).
De aceea, instanţa a apelat la prevederi din Codul Civil, care însă nu au legătură cu problematica pe care legea specială o rezolvă în ansamblul ei.
Astfel art. 1073 şi art. 1075 c. civ. sunt cuprinse în capitolul VII intitulat „Despre efectele obligaţiilor", ce face parte din Titlul III – „Despre contracte sau convenţii", ambele texte referindu-se la dreptul creditorului (art. 1073) şi obligaţia debitorului (art. 1075) ceea ce implică existenţa unui prejudiciu cuantificat, care să poată fi acordat sau schimbat în dezdăunare, care nu poate depăşi însă acest prejudiciu, care de altfel, nici nu a fost pus în discuţie de reclamanţi, singurii care puteau să o facă, în baza principiului disponibilităţii.
Aşa fiind, rezultă că stabilirea daunelor cominatorii nu au suport legal în dispoziţiile generale ale Codului civil, la care s-a făcut referire, astfel că cererea a fost admisă eronat. În plus, este de observat că prin dispoziţiile OUG nr. 185/2000 a fost prevăzut un alt text, anume art. 5803, care reglementează instituţia amenzii civile în cazul obligaţiei de a face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. Prin urmare, se poate susţine cu deplin temei, că instituţia daunelor cominatorii nu mai subzistă, în situaţia în care amenda civilă la care s-a făcut referire are aceeaşi finalitate şi domeniu de aplicare.
De aceea recursul de faţă urmează a fi admis şi a se casa Decizia recurată, cu consecinţa admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, practic înlăturării dispoziţiei luate de instanţă în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 1933/A din 23 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată.
Admite apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 510 din 25 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 53/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5317/2004. Civil. Revendicare imobiliara.... → |
|---|
