ICCJ. Decizia nr. 5478/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5478
Dosar nr. 1187/2004
Şedinţa publică din 7 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat la data de 17 februarie 2004 recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 1906 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita şi a deciziei nr. 187/R din 27 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş considerând că au fost pronunţate în parte, cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1906 din 19 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Harghita a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.V. (grefier şef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa) precum şi cererea de chemare în garanţie pronunţată de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, faţă de Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, au fost obligaţi în solidar să plătească reclamantei pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, diferenţa dintre salariul legal cuvenit şi cel încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflaţie până la executarea hotărârii.
Totodată, pârâţii au mai fost obligaţi în solidar să plătească reclamantei diferenţa dintre salariul legal cuvenit şi cel încasat efectiv începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi, reactualizat în raport de coeficientul de inflaţie pentru fiecare lună în parte până la executarea hotărârii şi în continuare conform Legii nr. 216/2001 şi OUG nr. 187/2001.
Chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să restituie pârâţilor sumele datorate şi achitate de aceştia pe seama reclamantei.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit prevederilor OUG nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti se face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de referinţă sectorială aplicabilă pentru calculul salariului magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei în loc de 685.872 lei (valoare utilizată de pârâţi la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000).
Prin modificările şi completările aduse Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din autoritatea judecătorească de OG nr. 83/2000 a fost modificată valoarea de referinţă sectorială la nivelul sumei de 1.515.280 lei care urma să fie indexată cu 8% conform OUG nr. 187/2001, cu începere de la 1 ianuarie 2002 devenind astfel 1.636.520 lei.
Întrucât reclamantei nu i s-a plătit salariul conform valorii de referinţă sectorială prevăzută de actele normative expuse, tribunalul a admis acţiunea acesteia ca fondată.
Recursurile declarate de pârâţi şi chematul în garanţie împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 187/R din 27 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş ce a considerat hotărârea ca fiind legală.
Prin recursul în anulare declarat împotriva acestor hotărâri de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că instanţele au interpretat şi aplicat greşit legea de salarizare a personalului din autoritatea judecătorească în ce priveşte capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale pe perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 şi au aplicat acte normative neincidente cauzei, respectiv dispoziţiile OUG nr. 134/1999 şi Legea nr. 76/2000, menţionate în considerentele hotărârilor.
Se susţine că OG nr. 83/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 referitoare la salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, publicată în M. Of. nr. 425 din 1 septembrie 2000 s-a aplicat de la data de 1 noiembrie 2000 aşa încât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de ordonator principal de credite şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita se aflau în imposibilitate de a dispune de fonduri băneşti pentru plata diferenţei de indemnizaţie solicitată de reclamantă pentru perioada 1 mai - 31 octombrie 2000, anterioară aplicării acestui act normativ.
De asemenea, s-a mai arătat că dispoziţiile art. 11 din OG nr. 83/2000 potrivit cărora „indemnizaţiile şi salariile de bază pentru magistraţii şi celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităţilor executivă şi legislativă" trebuiau coroborate cu art. II din acelaşi act normativ conform cărora „prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Salarizarea magistraţilor şi a personalului din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchete este prevăzută de Legea nr. 50/1996 cu modificările şi completările ulterioare.
OUG nr. 134 din 17 septembrie 1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti prevede în art. 1 că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti se face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică- alese şi numite.
Art. 3 din OUG nr. 134/1999 prevede că aceasta „se aplică în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Curţii Supreme de Justiţie, după caz, aprobate pentru anul 1999".
A doua condiţie de aplicare a ordonanţei menţionate este cuprinsă în art. 4 care impune Ministerului Justiţiei să prezinte Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorităţii judecătoreşti cu prevederile Legii nr. 154/1998.
În fapt, OUG nr. 134/1999 a devenit aplicabilă prin îndeplinirea condiţiilor la care se refereau art. 3 şi art. 4 din cuprinsul său de abia la 1 noiembrie 2000, odată cu adoptarea OG nr. 83/2000 prin care s-a realizat corelarea salarizării personalului din organele autorităţii judecătoreşti cu prevederile Legii nr. 154/1998.
În cauză, instanţele au apreciat că s-au creat condiţiile de aplicare a OG nr. 134/1999 prin Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, care a stabilit, cu începere de la data de 1 mai 2000 valoarea de referinţă sectorială la suma de 1.140.800 lei pentru funcţiile de demnitate publică, fără să abroge expres prin art. 12 alin. (5) prevederile art. 1 din OUG nr. 134/1999. Pe baza acestei interpretări s-a admis capătul de cerere din acţiunea intimatei –reclamante pentru plata diferenţelor salariale pe perioada mai—octombrie 2000. Se recunoaşte astfel implicit că până în luna mai 2000 nu se aplica OUG nr. 134/1999.
Este adevărat că, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76 /2000 s-a modificat atât valoarea de referinţă universală cât şi indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, dar numai pentru personalul cuprins în anexele nr. II/1, II/2 şi III din lege.
În continuare, art. 12 alin. (5) din Legea nr. 76/2000 prevede că „valoarea de referinţă universală prevăzută în alin. (4) se utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă funcţiile prevăzute în anexele menţionate.
Or, în anexele II/1, II/2 şi III din Legea nr. 76/2000 nu este prevăzut personalul din organele autorităţii judecătoreşti, ceea ce semnifică că acestei categorii de personal, salarizat prin lege specială, nu i se aplică valoarea de referinţă sectorială modificată începând cu luna mai 2000 prin Legea nr. 76/2000.
Ca urmare, în perioada mai-octombrie 2000, intimatei-reclamante i s-au plătit corect drepturile salariale cuvenite conform Legii nr. 50/1996, nefiind incidente pentru acelaşi interval dispoziţiile OUG nr. 134/1999 şi ale Legii nr. 76/2000.
În temeiul art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi va respinge capătul de cerere din acţiunea reclamantei pentru plata diferenţei de indemnizaţie pentru perioada mai-octombrie 2000. Pentru aceeaşi perioadă va respinge şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează Decizia nr. 187/R din 27 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi sentinţa civilă nr. 1906 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita şi pe fond, respinge capătul de cerere privind plata diferenţei de indemnizaţie solicitată pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, precum şi a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte acelaşi interval.
Menţine celelalte dispoziţii din ambele hotărâri.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5491/2004. Civil. OBLIGATIA DE A FACE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 548/2004. Civil. OBLIGATIA DE A FACE. Recurs → |
|---|
