ICCJ. Decizia nr. 5479/2004. Civil. Anulare contract de vânzare-cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5479
Dosar nr. 8911/2004
Şedinţa publică din 21 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii înregistrate la 14 februarie 2003 îl constituie, constatarea că imobilul, ap. 100 bloc LS, este bun comun dobândit în timpul căsătoriei în cote egale de ½;
- anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 28 noiembrie 2001 a acestui bun imobil şi
- anularea înscrierii acestui contract în C.F. şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F.
Judecătoria Aleşd, prin sentinţa civilă nr. 532 din 18 septembrie 2003 a respins acţiunea reţinând că:
- reclamantul A.C.A. era proprietar exclusiv al bunului litigios, în C.F., fiind intabulat ca bun propriu al său;
- contractul de vânzare-cumpărare îndeplineşte condiţiile de validitate, nefiind nici un element care să ateste susţinerea reclamantului A.C. că ar fi un contract de împrumut.
În sfârşit, relativ la susţinerea din acţiune că preţul a fost neserios (22 milioane lei în loc de 70 milioane) s-a reţinut că raportul de evaluare al scrisului Notarului Public a stabilit că valoarea la data vânzării, era de 15 milioane lei, iar preţul de cumpărare achitat de reclamant vânzătoarei 2 SC L.R. SA, în iunie 2001, a fost de 6.017.602 lei (cu 5 luni înaintea actului de vânzare din litigiu).
Prin Decizia civilă nr. 217 din 18 martie 2004 Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, cu aceleaşi argumente ca cele din sentinţa atacată.
Contra deciziei şi sentinţei reclamantei au declarat recurs, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând aceleaşi susţineri ca cele din apel;
- deşi a recunoscut caracterul de bun comun al apartamentului, a respins cererea fiind lipsită de interes în raport de soarta celorlalte cereri;
- deşi preţul real este altul pentru o asemenea garsonieră s-a reţinut că, totuşi, este un preţ serios, mai ales că s-a achitat în rate de câte 100 dolari SUA/lună, iar
- faptul că garsoniera vândută nu a fost încă predată, ci recurenţii o folosesc în prezent, atestă existenţa unui act simulat, imposibil de dovedit prin înscris, acela al împrumutului.
2. Recursul este nefondat.
A.C.A. a fost testatorul contractului de închiriere nr. 2055 din 20 iunie 1996 încheiat cu SC L.R., pentru apartamentul (garsoniera) nr. 100 în suprafaţă de 25,24 mp.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 985 din 27 iunie 2001 (fila 32 fond) garsoniera este cumpărată de A.C.A. cu preţul de 6.017.602 lei, actul fiind intabulat în C.F. la 28 iunie 2001 sub nr. 759 cu menţiunea „bun propriu".
Ulterior, la 28 noiembrie 2001 (după 5 luni) A.C.A. vinde pârâtei aceeaşi garsonieră cu preţul de 22 milioane lei, adică 700 dolari SUA la cursul de 31,400 lei/dolari SUA.
În conţinutul actului autentic nu există nici o clauză specială ori menţiune din care să rezulte sau să se poată deduce că este un act simulat şi că în realitate contractul este de împrumut.
Analiza cererii de anulare se va face mai întâi, căci acţiunea s-a introdus de ambii soţi, fără a fi invocat lipsa consimţământului soţiei, ci alte motive de nulitate relativă, actul simulat şi preţul neserios.
Procedând în acest mod şi constatând că cererea în anulare este nefondată, în mod corect, instanţele au reţinut că acţiunea celor doi soţi, în aceeaşi calitate procesuală, nu are motiv şi nici interes pentru a se constata caracterul de bun comun al garsonierei vândute.
Aşadar, înşişi recurenţii, în finalul motivelor de recurs, relevă că acest act simulat este imposibil de dovedit, astfel că rămâne în discuţie doar calitatea preţului, de a fi serios şi determinat.
Conform art. 1303 C. civ. „Preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi".
Recurenţii au susţinut că preţul este disproporţionat, apreciind că cel real ar fi de cca 70 milioane lei, faţă de cel din actul autentic de 22 milioane lei, iar instanţele au apelat, în mod judicios, la evaluantul autorizat şi utilizat, ca atare, de Notarul Public, care l-a fixat, în perioada iunie 2001, la 15 milioane lei.
Recurenţii, în raport de acest regim nu au solicitat o altă probă pertinentă, astfel că nu se poate conchide că preţul este neserios sau vădit disproporţionat, aşa cum se pretinde de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.C.A. şi A.F.D. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 18 martie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5503/2004. Civil. Servitute de trecere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5437/2004. Civil. Servitute. Recurs → |
|---|
