ICCJ. Decizia nr. 5513/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5513
Dosar nr. 2929/2004
Şedinţa publică din 22 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin sentinţa civilă nr. 229 din 17 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii J.G. şi J.T., în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a fost proprietatea autorilor reclamanţilor. În perioada 1942-1948 imobilul a fost închiriat fostei Administraţii a Casei Şcoalelor, iar prin Decretul nr. 266/1948 a fost trecut în proprietatea statului. Art. 51 alin. (1) din acest decret prevedea că bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie sunt proprietatea statului şi sunt date în folosinţa Ministerului Învăţământului Public.
Preluarea bunului s-a făcut cu titlu valabil, deoarece la data aplicării actului normativ menţionat imobilul era închiriat Administraţiei Casei Şcoalelor, fiind folosit ca atelier de biologie.
Imobilul nu era folosit ca locuinţă, aşa cum susţin reclamanţii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 539 din 2 decembrie 2003, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis acţiunea, a desfiinţat Decizia nr. 246 din 17 septembrie 2001 emisă de pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică a municipiului Bucureşti şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor în natură imobilul situat în Bucureşti, compus din suprafaţa de 590 mp teren şi construcţia aflată pe teren, formată din pivniţă, camera de serviciu şi parter cu 4 camere, bucătărie, camera de serviciu şi baie.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă. Imobilul a aparţinut soţilor J.G. şi J.M., care au avut un fiu J.G. junior. Acesta a fost căsătorit cu J.T., iar autorul reclamanţilor J.D.M., a fost fiul acestora.
Prin urmare, J.M. a fost bunica lui J.D.M. şi nu soţia acestuia, cum susţine pârâta-intimată.
Imobilul care face obiectul procesului a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 266/1948, iar acest imobil folosit ca locuinţă, a fost închiriat în baza contractului din data de 1 februarie 1942, contract prelungit până la data de 23 aprilie 1946, ca atelier de biologie, de către Administraţia Casei Şcoalelor, care la data de 6 mai 1946 a subînchiriat spaţiul numiţilor T.N. şi T.M., fără acordul proprietarilor.
La momentul naţionalizării, imobilul fiind închiriat unor persoane fizice, cu destinaţia de locuinţă, nu mai era folosit ca laborator de biologie. De acea, bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, fiind încălcate dispoziţiile înscrise în art. 51 alin. (1) din Decretul nr. 266/1948.
Reţine instanţa de apel, că Decretul nr. 266/1948 venea în contradicţie cu dispoziţiile art. 8 şi art. 10 ale Constituţiei în vigoare la acea dată, care garantau dreptul de proprietate privată şi cu tratatele internaţionale la care România era parte.
Se mai reţine, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind respinsă de tribunal prin încheierea din 18 martie 2003, nu poate fi reţinută nici susţinerea pârâtei că, în raport cu art. 8 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu poate fi restituit în natură sau prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, care, invocând art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
- Greşit s-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de la autorii reclamanţilor.
Arată recurenta că acest imobil nu a avut destinaţia de locuinţă. Potrivit Codului silvic din anul 1910 terenurile şi clădirile deţinute de Casa Şcoalelor erau domeniu public, precizarea că imobilele aparţin domeniului public existând şi în Legea nr. 204/1947. În anul 1946 imobilul care face obiectul procesului aparţinea Comisariatului nr. 32, iar legile menţionate prevăd că aparţin domeniului public al statului şi terenurile administrate de Ministerul Apărării Naţionale.
- Greşit s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 266/1948 din patrimoniul privat al petenţilor. Această normă administrativă reglementa preluarea de către Ministerul Învăţământului a bunurilor, cu titlu de domeniu public.
-Cererea de reconstituire a dreptului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de constituţie, de Legea nr. 10/2001 şi de alte legi, instanţa a analizat greşit actul dedus judecăţii, a aplicat greşit legea şi hotărârea este lipsită de temei legal.
Susţine recurenta că restituirea în natură presupunea deţinerea imobilului de către reclamanţi în perioada 9 martie 1945-22 decembrie1989 cu titlu de locuinţă.
Din actele depuse la dosar rezultă că nu există identitate între Bdul D.G. şi F.V., iar M.C.J. nu este una şi aceeaşi persoană cu J.M. Potrivit actelor de stare civilă invocate, reclamanţii nu sunt succesorii foştilor proprietari.
- Există la dosar hotărâri definitive în raport cu care operează puterea lucrului judecat.
- Preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea Decretului nr. 266/1948 şi bunul face parte din domeniul public al statului, conform art. 135 alin. (5) din Constituţie şi art. 1 din Legea nr. 26/1996, fiind înscris în amenajamentul Ocolului Silvic Bucureşti.
- Instanţa nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recurenta arată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înregistrat în fondul forestier naţional, nu intra sub incidenţa acestei legi. El a fost administrat de Casa Şcoalelor şi folosit ca atelier de biologie din anul 1942 până în anul 1948, când a fost preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 266/1948, iar faptul că în acest imobil au fost cazate 2 persoanre nu schimbă destinaţia bunului.
Făcând referiri la prevederile Legilor nr. 26/1996, nr. 7/1996 şi nr. 213/1998, recurenta susţine că imobilul este proprietate publică a statului, că în anul 1940 în imobil era Comisariatul Militar nr. 32, fiind preluat în anul 1946 de Ministerul Învăţământului, Casa Şcoalelor, pentru atelier, iar în alinierea şi delimitarea imobilului şi schiţa prezentată de reclamanţi nu figurează vreo construcţie. În realitate, reclamanţii au cumpărat teren viran în nume propriu, pe F.V. şi nu pe Bdul D.G., în act există menţiunea cumpărării terenului pentru utilitate publică, iar din compararea schiţei terenului, făcută de ing. B.I., cu cea a reclamanţilor rezultă diferenţe evidente.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul declarat de pârâtă.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente.
Deşi recurenta invocă mai multe motive de recurs, criticile formulate fac posibilă încadrarea numai în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile înscrise în acest text nu sunt însă incidente în cauză.
Cu privire la imobilul care face obiectul pricinii, între părţi s-a purtat încă un proces, finalizat prin Decizia civilă nr.1543 din 19 noiembrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre prin care s-a reţinut că imobilul situat în Bdul D.G., fost str. C., a aparţinut autorilor reclamanţilor, că a fost închiriat Administraţiei Casei Şcoalelor în anul 1942 şi că a fost preluat de stat prin Decretul nr. 266/1948.
Nu există autoritate de lucru judecat, în raport de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar împrejurările reţinute prin hotărârea irevocabilă, pronunţată în procesul de revendicare, sunt dovedite şi cu actele depuse la dosar în prezenta cauză.
Actele de stare civilă depuse de reclamanţi la dosar atestă calitatea acestora de nepoţi ai foştilor proprietari, iar faptul că în actele de dobândire a dreptului de proprietate s-a menţionat gradul militar al cumpărătorilor nu confirmă susţinerea recurentei că nu există identitate între autorii reclamanţilor şi foştii proprietari ai bunului.
De altfel, contractul de închiriere s-a încheiat la data de 18 ianuarie 1942, între G.G.J., în calitate de proprietar şi Administraţia Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, în calitate de chiriaş, pentru imobilul situat în B-dul D.G., compus din vestibul, holl, 5 camere, bucătărie, baie complet instalată, cameră de servitori, closet, pivniţă, magazie pentru lemne din scânduri cu 3 compartimente, curte împrejmuită pentru păsări şi 2 grădiniţe împrejmuite cu gard de sârmă împletită.
Trecerea imobilului în proprietatea statului din proprietatea autorilor reclamanţilor este reţinută şi prin sentinţa instanţei de fond, neapelată de pârâtă, iar prin hotărârea atacată corect s-a reţinut că preluarea a fost abuzivă.
Susţinerea recurentei că restituirea în natură presupunea deţinerea imobilului de către reclamanţi în perioada 9 martie 1945–22 decembrie 1989 „cu titlu de locuinţă" nu este întemeiată, deoarece prin lege nu este prevăzută o asemenea condiţie.
Imobilul face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care se referă la toate cazurile în care statul a preluat imobile de la particulari, iar susţinerea că bunul nu poate fi restituit în natură, pentru că aparţine domeniului public, este neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text invocat de recurentă.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 dispune „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, Decretul nr. 266/1948 a fost în neconcordanţă cu Constituţia din 1948 care ocrotea dreptul de proprietate şi prevedea posibilitatea naţionalizării numai în condiţiile şi pentru imobilele prevăzute de art. 11 din Constituţie.
De aceea, chiar dacă la data preluării imobilul închiriat de autorii reclamanţilor era folosit ca atelier de biologie, preluarea s-a făcut fără titlu valabil, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Imobilul care face obiectul pricinii nu este exclus de la incidenţa Legii nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 8 din lege, aşa cum susţine recurenta. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 priveşte numai terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legile nr. 18/1991 şi 1/2000, terenuri care au fost solicitate potrivit prevederilor Legilor nr. 18/1991 şi nr. 169/1997.
Or, în prezenta cauză imobilul care face obiectul cererii formulate de reclamanţi este alcătuit din teren şi construcţii şi nu a fost solicitat potrivit prevederilor Legii fondului funciar.
În declaraţia de recurs sunt invocate şi enunţate şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 10 C. proc. civ., fără să se dezvolte critici care să facă posibilă încadrarea în aceste motive de recurs.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Bucureşti, împotriva deciziei nr. 539 din 2 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5493/2004. Civil. Constatare nulitate... | ICCJ. Decizia nr. 5434/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
