ICCJ. Decizia nr. 5519/2004. Civil
| Comentarii |
|
La 6 ianuarie 2003 reclamanta V.M.C., judecător, a cerut obligarea Ministerului Justiției și Tribunalului Dolj la plata sporului de 15% pentru condiții vătămătoare pe perioada 1 noiembrie 2000-1 aprilie 2001, actualizat cu coeficientul de inflație.
Cererea a fost admisă prin sentința civilă nr. 89 din 25 februarie 2003, irevocabilă prin decizia nr. 1873 din 23 mai 2003 a Curții de Apel Craiova.
Contra acestor hotărâri a declarat, la 11 noiembrie 2003, recurs în anulare Procurorul general, pe temeiul disp. art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând, în esență că:
- "aprecierea instanțelor este greșită deoarece nu s-a luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu acopereau sumele aferente creșterilor salariale";
- "deși Ministerul Justiției a solicitat suplimentarea lunară a creditelor bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor de personal, aceste sume nu au fost acordate;
- "cum la fundamentarea bugetului pentru anul 2001 nu era clarificată
posibilitatea acordării acestui spor, fondurile necesare nu au fost aprobate, iar
- dispozițiile art. II din O.G. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare.
2. Recursul în anulare este nefondat.
2.1. Primul motiv referitor la "sumele aferente creșterilor salariale" nu poate fi primit deoarece acestea nu fac obiectul acțiunii de față, care se referă numai la sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000-1 septembrie 2001.
Cel de-al doilea motiv invocat privește cererea Ministerului Justiției de suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de personal, neaprobată, însă, înscrisul la care se face trimitere, la fila 4, recurs, nu există (la fila 5 în dosarul de recurs este plicul în care s-a expediat
declarația și motivele de recurs).
Printr-un al treilea motiv (argument) se susține că la momentul fundamentării bugetului pentru anul 2001 "nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate", dar nu se explică, în ce sens nu era "clarificată" posibilitatea acordării acestui spor, cât timp dispozițiile art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată erau în vigoare, ca și ordinul Ministerului Justiției de aplicare.
în sfârșit, în final se susține că "dispozițiile art. II din O.G. nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiției, după suplimentarea lor corespunzătoare", dar nu sunt depuse înscrisurile care să ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a fundamentat și a depus, în condițiile actelor normative indicate și la termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile relative la sporul de 15% cuvenit magistraților și celuilalt personal din sistem. De altfel, în ambele dosare (prima instanță și recurs), cât și în recurs în anulare, nu s-a anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare, în motivele de recurs și, apoi, în cele de recurs în anulare, dar nici alte înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de acte normative, ș.a.).
2.2. Prin întâmpinare și apoi în motivele de recurs, s-a recunoscut că reclamanta, ca și ceilalți magistrați, au dreptul la sporul pretins, dar, că nu au existat sumele alocate suplimentar spre a fi achitate, iar, prin adresa nr. 145 din 29 martie 2001 a Secretarului de stat de resort, către instanțe, s-a dispus acordarea sporului de 15% "în urma reexaminării posibilităților de acordare", relativ la resursele financiare prin legea bugetului. Totuși, în întâmpinare s-a mai susținut că "admiterea acțiunii față de reclamanți ar crea o inechitate la nivelul întregului personal din organele autorității judecătorești căruia nu i s-a aplicat prevederile art. 48 din Legea nr. 50/1996, încălcându-se astfel prevederile Ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor persoanelor de discriminare".
3. Ordonanța nr.83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, când "s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000" (art. IX), fără a se abroga art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care recunoaște și garantează magistraților și celuilalt personal judecătoresc îndreptățit sporul special de 15% din îndemnizația lunară, pentru condiții vătămătoare de lucru.
într-adevăr, conform art. II din O.G. 83/2000: "Prevederile prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate, Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
în aplicarea art. 48 alin. (1)-(3) din lege au fost emise, anterior, norme aprobate prin ordin al Ministrului Justiției și cu avizul C.S.M., iar, cu începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme, reluându-se plata sumelor cuvenite pentru sporul de 15%.
Prin urmare, dreptul la aceste sume a existat și pentru perioada de 5 luni, în litigiu (trim.IV.2000 și trim.I.2001), dar exercitarea acestui drept și plata efectivă a sumelor cuvenite a fost obstrucționată, în principal, datorită unor considerații relative la acțiunea sau omisiunea ordonatorului principal de credite.
Pe lângă faptul că nu s-a probat inițierea sau formularea de cereri de credite vizând aceste sume privind sporul de 15% și că ele nu au fost aprobate, nu este de înțeles de ce astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite suplimentare, cât timp ele s-au acordat și până la 1 noiembrie 2000.
în situația în care sporul de 15% nu a fost inclus în cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică numai pe afirmația din întâmpinare că "nu era clarificată posibilitatea de acordare" a lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă și concretă a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi, consacrate prin Constituție (art. 38), art. 18 C. muncii anterior, Legea nr. 50/1996 și prin art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Drept consecință, instanța de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reținând și faptul că acest drept la sumele reprezentând 15% din îndemnizația lunară nu poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor bănești aferente, care nu poate duce la pierderea definitivă a drepturilor cuvenite, ci, doar, eventual, la plata lor cu întârziere.
în consecință, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5300/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5484/2004. Civil → |
|---|
